Aritmetica vieţii

Se scurg ultimele fire de nisip din clepsidra anului 2010. Cu emoţie o întoarcem încă odată, mulţumind Celui ce ne-a dat această şansă.

Deşi marea pe care am navigat în anul acesta a fost deosebit de agitată, talazurile ei au izbit cu furie în barca existenţei noastre, totuşi n-am naufragiat, ci am ajuns cu bine la porţile Noului An. Şi aceasta datorită Celui de la cârmă, a Domnului nostru Isus, care nu numai că ne-a condus în siguranţă spre liman, dar a fost şi avocatul nostru. Datorită Lui, Dumnezeu nu ne-a tăiat firul vieţii, ci ne-a mai păstrat în ţesătura Lui.

Lăudat să-i fie numele!

Paşii pe care anii îi parcurg pe fluviul vremii nu sunt întâmplători. Ei reprezintă sectoare de drum, intervale în care se disting valori şi se conturează idealuri.

În itinerarul nostru pe acest tărâm, adeseori uităm de aritmetica vieţii. Cât fir s-a desfăcut şi cât a

rămas pe ghemul existenţei? Rugăciunea noastră către  Dumnezeu să fie: „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă! (Ps. 90:12). Marginile anului ne invită la acest lucru.

Să preţuim cel mai valoros capital pe care îl avem… zilele vieţii noastre; ele sunt un dar de la Dumnezeu.

Dacă în anul care a trecut n-am fost o binecuvântare pentru cei din jurul nostru, dacă cuvintele noastre n-au fost plăcute şi moderate, izvorâte din inimi pline de iubire şi simpatie, dacă n-am rămas în hotarele unei raţiuni sănătoase, atunci să ne ducem la Tronul harului pentru a ne cere iertare. Sângele Domnului nostru Isus Cristos are valoare suficientă pentru a ne acoperi toate imperfecţiunile.

Anii pe care îi scădem la ora bilanţului nu sunt atât de importanţi ca anii ce ne-au rămas până la înserarea vieţii.

Să-i împodobim cu o măiestrită broderie a faptelor bune!

Să fim mai înţelepţi, mai drepţi, mai iubitori, mai răbdători, mai fierbinţi în spirit !

Să ne asociem cu toţi fraţii lui Isus, cântând împreună aceaşi partitură !

Bagheta Dirijorului divin ne va elimina din orchestră dacă vom introduce note discordante.

Să nu ne împotrivim la ce Providenţa va permite să vină peste noi în anul în care intrăm. Deviza noastră să fie : « FACĂ-SE VOIA TA »

Cu astfel de gânduri să trecem pragul Noului An !

Împlinirea vremii

"Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl." (Ioan 1:14).

Încălcarea poruncii lui Dumnezeu de către primul om l-a frustrat pe acesta şi întreaga posteritate de harul divin, de care ar fi beneficiat într-un Paradis perfect.

Dreptatea dumnezească l-a condamnat la asprimea vieţii, la necazuri, suferinţe şi, în sfârşit, moarte.

Dumnezeu a cheltuit enorm pentru ai şterge omului vinovăţia şi ai da posibilitatea să recâştige ceeace a pierdut.

În acest sens, Dumnezeu a trimis în poporul ales de El prooroci, care să întoarcă inimile oamenilor de la păcat şi să pregătească venirea unui Răscumpărător, dar n-au fost apreciate semnele dragostei Lui.

Israeliţii, căci acesta a fost poporul ales, şi-au înţepenit gâtul şi au devenit tari la cerbice, ridicându-se impotriva acestor prooroci, ucigându-i.

Dar toate aceste răutăţi ale evreilor n-au putut opri "împlinirea vremii".

Când ceasul acestui eveniment a sunat, nici o forţă nu i-a putut sta împotrivă, şi pe scena lumii a apărut Fiul lui Dumnezeu, sosit aici pentru a plăti preţul dizgraţiei noastre.

Ştim cu toţii împrejurările în care s-a născut Isus. Există oceane de consemnări despre acest eveniment. Punctul meu de vedere a fost enunţat într-un articol din anul 2007, intitulat: "O veste minunată".

Două lucruri sunt foarte importante şi demne de reţinut:

a) Isus a venit în lumea noastră decadentă ca să facă voia Celui ce l-a trimis, adică, să răscumpere pe om de sub sentinţa morţii, să-i redea chipul şi asemănarea pe care o pierduse prin căderea în păcat şi să-i deschidă o cale nouă şi vie, ca să poată câştiga viaţa veşnică.

Pentru această realizare, Isus a plătit cu viaţa Sa.

b) Valoarea universală a jertfei Mântuitorului o putem anticipa în cuvintele îngerului care s-a arătat într-o noapte păstorilor din câmpia Betleemului, aducându-le mesajul ceresc: "Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul." (Luca 2:10,11).

Vestea bună este că, "va fi o mare bucurie pentru tot norodul". Isus s-a născut în lumea noastră şi a murit pentru toţi oamenii.

Câteva argumente:

"El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi." (!Ioan 2:2), "Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos, care s-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită." (1Tim. 2:5,6), "...Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţă." (Rom. 5:18), "Dar pe Acela, care a fost făcut "pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii", adică pe Isus, îL vedem "încununat cu slavă şi cu cinste", din pricina morţii, pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moarte pentru toţi." (Evrei 2:9).

Toţi acei care apreciază ce a făcut Isus pentru rasa umană îI vor sărbători, în conştiinţa lor, în fiecare zi naşterea. Şi vor face lucrul acesta fără ritualuri păgâne, ci mulţumind Creatorului că ne-a dat cel mai preţios dar, pe Isus Cristos.

Pentru majoritatea omenirii, amintirea naşterii Domnului înseamnă un nou praznic şi o nouă ocazie de a chefui, unind sărbătoarea cu nelegiuirea. Nimic despre adevărata semnificaţie a venirii Fiului omului în lume. Nimic despre proslăvirea Tatălui care a făcut posibil acest lucru. Nimic despre Golgota, despre moartea Sa în favoarea noastră prin care am primit fără bani şi fără plată împăcarea cu Dumnezeu.

Cu toate acestea, Isus rămâne Alfa şi Omega - în faţa Căruia se va pleca "...orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă va mărturisi, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domnul." (Filipeni 2:10,11).

Pentru noi, care îL cunoaştem, Isus este calea, adevărul şi viaţa, Idealul spre care tindem până la limita la care dimensiunile mărginirii noastre se pot extinde.

Să vibrăm până în cele mai ascunse cute ale sufletului, la amintirea naşterii Domnului, unindu-ne cu glasurile îngerilor şi cântând: "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui."

Prin venirea Sa în lume şi jertfirea vieţii în favoarea omului, Isus a adus pacea şi înfrăţirea tuturor.

 Să adorăm pe Dumnezeul nostru care, "...atât de mult a iubit lumea..." (Ioan 3:16).

Să cinstim pe Fiul cum cinstim pe Tatăl, pentru că a îndeplinit voinţa sfântă şi a recuperat din prăpastia păcatului "oaia pierdută", dăruindu-se pe Sine ca preţ de răscumpărare.

Aceasta să fie sărbătoarea inimilor noastre.

Amin!

Prea mult şi ...prea puţin.

Prea mult mă iubeşte Isus,

El, jertfa vie şi sublimă,

Eu, o plămadă din pământ,

O frunză purtată de vânt,

El merită mai multă stimă.

Prea tandru m-a privit Isus,

În drum spre "Ierihon" zdrobit,

M-a pus în grabă pe asin,

Mi-a spălat rănile cu vin

Şi datoria mi-a plătit.

Pre dulce mi-a vorbit Isus

Despre sinistrul Său calvar,

Eterna dragoste aleasă,

M-a invitat la El acasă,

În spaţiul Său sideral.

Prea bun a fost Isus cu mine

De câte ori am rătăcit,

El mi-a ieşit mereu în cale

Şi ascultând vorbele Sale

Am repornit spre infinit.

Prea gingaş îmi şopteşte-n somn,

De braţele Lui să mă ţin,

Şi când e ziuă şi când dorm,

De El eu sunt iubit enorm,

Iar eu...iubesc aşa puţin!

Făptura Nouă.

“Căci dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Cor. 5:17).

“Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă.” (Galat. 6:15).

Declaraţia ap. Pavel este fără echivoc; “...dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă.” El nu spune că dacă este cineva în Hristos e socotit o făptură nouă. Din această aserţiune a apostolului înţelegem că făptura nouă este un lucru real.

Dintre toate familiile pământului, Dumnezeu a ales pe Israel ca popor al Său (Deut. 7:6), făcând cu ei un legământ şi dându-le o lege. Acest popor a reprezentat pe adevăratul Israel de mai târziu – Israelul spiritual.

Când Israelul după trup se afla în pustia Sinai, în drumul său spre Canaan, Moise a urcat pe muntele Horeb şi Dumnezeu i-a zis: “Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legănântul Meu, veţi fi ai mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.” Exod 19:5,6).

Dar Israel nu a ţinut condiţiile legământului pierzând şi binecuvântările prezise în acel legământ.

Doar o mică rămăşiţă a rămas loială lui Dumnezeu şi aceştia au fost cei care l-au primit pe Domnul Isus, au crezut în El şi au devenit o parte din noua creaţie.

Această nouă creaţie - Israelul spiritual nu a existat până la venirea lui Mesia, care este începutul noii creaţii.

La râul Iordan, Isus a intrat în legământ cu Tatăl, angajându-se să facă voia lui până la moarte. Prin jertfa Sa, el a deschis o cale nouă şi vie pentru toţi cei care doresc să devină noi creaţii.

Membrii noii creaţii formează Eclesia – “...Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.” (1Tim. 3:15).

Creaţia nouă este aleasă dintre oameni. Criteriile de alegere şi chemare, Dumnezeu le păstrează sub stăpânirea Sa.

Ceea ce ştim noi este faptul că, orice om care doreşte să devină în armonie cu Dumnezeu, trebuie să recunoască faptul că este păcătos şi să primească în inima lui pe Cristos care a murit pentru păcatele sale.

Trebuie să se convingă de faptul că, “În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trbuie să fim mântuiţi.” (F.A. 4:12). Se va convinge de spusele lui Isus, (Ioan 6:44): “Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”, şi Ioan 14:6: “Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”

Credinţa sinceră în Dumnezeu este esenţială. Fermitatea credinţei sale, omul o dovedeşte prin dedicarea sa lui Dumnezeu, care îi primeşte această consacrare pe baza jertfei de răscumpărare depusă de Isus pe Golgota.

Este voinţa lui Dumnezeu ca un astfel de om să fie îndreptăţit, adică să fie considerat drept înaintea Lui. “Dumnezeu este Acela, care-i socoteşte neprihăniţi.” (Rom. 8:33).

Celor îndreptăţiţi Dumnezeu le dă făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să poată fi părtaşi firii dumnezeieşti.

Toţi cei care sunt primiţi în Cristos au parte de ungerea cu Spiritul Sfânt, prin El, adică prin capul noii creaţii; care , la rândul Său, a primit-o de la Dumnezeu la Iordan. Numai după ungere cineva poate fi o nouă creaţie. Aceste noi creaţii au o minte nouă, o inimă nouă şi o voinţă nouă. Toate aceste elemente locuiesc în cortul pământesc al omului.

Creatura nouă trebuie să fie serva lui Dumnezeu, iar locuinţa ei vremelnică,(cortul pământesc ) va trebui să onoreze pe Dumnezeu.

Creatura nouă trebuie să facă zilnic progrese considerabile spre desăvârşire. Mintea recepţionează Cuvîntul, îl analizează şi concluzionează care este voinţa lui Dumnezeu.

Privind în "oglindă" , mintea transformată nu se va mai vedea pe sine, ci va vedea pe Cristos.

Această transformare se datorează faptului că noua creatură a crescut zilnic în har şi cunoştinţă şi a devenit tot mai asemenea lui Isus.

Pe umerii acestei noi creaturi Dumnezeu aşează o mare răspundere. Le este încredinţat să propovăduiască lucrarea împăcării. Fiecare trbuie să acţioneze în conformitate cu darurile pe care le are şi să îndeplinească cu iubire şi înţelepciune acest serviciu.

  "Ridicaţi sus lumina; dedicaţi un stindard pentru popor. Trăiască Domnul şi binecuvântată să fie Stânca mea! Mărit să fie Dumnezeul mântuirii mele!" (Ps. 18:46)...şi bucuria Domnului va fi tăria voastră". (Neem. 8:10).

Amin.

Armonia Împărăţiei.

Nu vor fi mereu tristeţi şi necazuri pe pământ,

Va veni o dimineaţă şi un Rege drept şi sfânt.

Triumful nopţii de plânset va fi stins şi va fi şters,

Şi o dulce armonie va domni în Univers.

Pe Muntele-mpărăţiei, unde va domni dreptatea,

Se vor aduna popoare să-şi primească libertatea.

Din Sion va ieşi Legea, din Ierusalim Cuvântul,

Razele iubirii sfinte vor tămădui Pământul.

Armele distrugătoare, toate vor fi transformate,

Vor învia generaţii ce vor fi regenerate.

Nu vor exista războaie, şi nici ură, nici conflict,

Carta legilor divine va fi respectată strict.

Atunci toată omenirea va trăi sub legământ,

Întreaga noastră planetă va fi un sanctuar sfânt.

Chiar şi regnul animal, în ţara desăvârşirii,

Va paşte pe câmpul verde iarba restatornicirii.

Nici un rău şi nici o urmă de blestem nu va mai fi,

Cartea Cărţilor descrie minunat aceea zi.

Scopul Tatălui ceresc va fi-atunci îndeplinit,

Stăpânirea ideală va dura la infinit.

Aşteptăm cu drag Isuse grandioasa Ta domnie!

O, Miel sfânt ce ţi-ai dat viaţa pentru-această armonie!

Măreţia Împărăţiei Eterne.

"Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Pre Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi toate puterile îi vor sluji şi-L vor asculta." (Dan. 7:27).

Cei care îmţeleg mesajul Domnului Isus transmis ucenicilor prin rugăciunea "Tatăl nostru", "... vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ", aşteaptă cu dorinţă arzătoare evenimentul cel mai grandios din istoria omenirii - stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Toţi oamenii au nevoie de împărăţia lui Dumnezeu, chiar dacă unii nu-şi doresc aceasta. O planetă în care va domni pacea şi armonia, o societate în care nimeni nu va mai fi bolnav, în care oamenii vor trăi fericiţi, fără grija zilei de mâine, multora li se pare o utopie.

Dar fie că crede cineva s-au nu crede, aceste lucruri vor fi o realitate în Împărăţia lui Dumnezeu. "Oricine se eschivează de lumină, prin aceasta nu poate să stingă soarele de pe cer."

Astăzi în jurul nostru vedem o lume sălbăticită. Războaiele, crimele şi violenţele sunt la tot pasul. Societăţile se degradează mereu, fiind extrem de libertine în ceea ce priveşte desfrâul şi drogurile. Toate aceste vicii care degradează fiinţa umană, arată cât de urgentă nevoie este de Împărăţia lui Dumnezeu.

La timpul hotărât această împărăţie va fi stabilită pe pământ pentru a aduce pacea şi înfrăţirea tuturor oamenilor şi să prăpădească pe cei ce prăpădesc pământul.

Acest lucru va fi executat de Domnul nostru Isus Cristos, care atunci când a fost pe pământ a reprezentat Împărăţia lui Dumnezeu. El va învia pe cei morţi, pe fiecare la rândul cetei lui pentru a fi regeneraţi, şi va nimici moartea pe vecie. Cu câtă dorinţă ar trbui să ne rugăm să vină Împărăţia lui Dumnezeu.

Profetul Daniel ne spune că, împărăţia pe care o va aduce Dumnezeul cerurilor nu va fi nimicită niciodată. Ea va sfărma orice altă împărăţie şi ea însăşi va dăinui veşnic.

Împărăţia lui Dumnezeu este o taină, care nu poate fi înţeleasă de către orice om, doar pentru că este curios cum se va întâmpla evenimentul. Domnul Isus a spus ucenicilor: "Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat." (Mat. 13:11).

Profeţii VT au văzut licărind raza acestei Împărăţii cu multe veacuri înainte, şi-au vorbit în mod sublim despre gloria şi armonia ei.

Creştinul care umblă prin credinţă, în momentele lui de profundă meditaţie, ieşit din el însuşi, trece dincolo de hotarele minţii omeneşti şi vede ţara aceea frumoasă cu munţi înalţi şi izvoare de viaţă, ţara călătoriilor sfinte, unde peregrinii de pretutindeni şi din toate veacurile se vor întâlni şi se vor bucura pentru vecie de repausul binecuvântat al Tatălui ceresc.

Dacă Împărăţia s-ar fi stabilit în vremea când Isus umbla pe străzile Ierusalimului, noi neamurile am fi fost frustaţi de acest Regat, pentrucă evreii nu şi-ar fi restignit Regele. Prin actul săvârşit, ei au pregătit drumul pentru îndeplinirea scopurilor lui Dumnezeu de a binecuvânta toate neamurile.

Să ne amintim că Domnul, când a fost pe pământ, a încredinţat lui Petru cheile Împărăţiei cerurilor. El a fost împuternicit de Domnul să deschidă chemarea cerească, atât la evrei cât şi la neamuri.

Folosind una dintre chei, Petru a deschis la Rusalii evreilor posibilitatea ajungerii la cere, iar mai târziu, folosind a doua cheie, a deschis această nădejde pentru neamuri, pe când se afla în casa lui Corneliu.

De atunci taina a început să fie înţeleasă. Taina este Cristos şi Biserica Sa.

Presbiterul Iacov clarifică acest lucru în F.A. cap. 15v 14-17.

Ridicarea cortului căzut a lui David începe înainte de stabilirea Împărăţiei pe pământ. Restaurarea poporului evreu ne spune că se încheie o vârstă. Când Duhul lui Dumnezeu va intra în oasele uscate, descrise în Ezechiel cap. 37, toată casa lui Israel va învia. Din Sion, care reprezintă pe Domnul şi Biserica Sa, vor ieşi Legile ce vor fi predate omenirii prin Cuvântul ce va veni din Ierusalim. (Isaia 2:2).

Scopul acestui modest mesaj este de a arăta că Împărăţia lui Dzmnezeu va fi singurul remediu al crizei de astăzi - atât economice cât mai ales morală. Ea va fi singura şansă pentru însănătoşirea Pământului. Va fi bucuria bucuriilor. Cimitirele vor deveni pustii, pentru că mormintele se vor goli.

"... toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele...(Ioan 5:28,29).

Când Domnul Isus şi-a început activitatea pământească, subiectul Său principal a fost stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin parabole şi descrieri alegorice, El a fixat în mintea ascultătorilor Săi, imagini ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Adeseori se pune întrebarea: De ce a trebuit ca Fiul lui Dumnezeu să moară pentru păcatele noastre, nu putea stabili o împărăţie de dreptate fără să depună o jertfă? Ba da! Dumnezeu putea să-i dea lui Isus Împărăţia, pentru că El o dă cui vrea (Daniel 4:32), dar o astfel de împărăţie n-ar fi fost durabilă, pentru că omul era condamnat la moarte.

Trebuia, deci, să vină Isus, să răscumpere omenirea de la moarte şi să dea Împărăţiei un caracter veşnic.

Împărăţia lui Dumnezeu va fi compusă din două părţi. O parte cerească şi o parte pămâmtească. Dumnezeu va uni în Cristos toate lucrurile din cer şi cele de pe pământ. (Efes. 1:10).

Deşi acum pe planeta noastră domneşte haosul instituit de "uzurpator", avem făgăduinţa sigură că, "Întunericul nu va domni veşnic pe pământul în care acuma este necaz." (Isaia 9:1). Profetul Isaia ne spune că Pământul, locul unde se odihnesc picioarele lui Dumnezeu va fi făcut glorios.

În orice fază a împărăţiei se va cere integritate şi credincioşie perfectă faţă de Rege.

Împărăţia este a lui Dumnezeu, dar a fost încredinţată pentru o mie de ani Prinţului păcii care, "nu va slăbi, nici nuse va lăsa până nu va aşeza dreptatea pe pământ."

Atunci rugăciunea, "Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ", va deveni o realitate.

Vie Doamne a Ta Împărăţie! Amin!

Ekklesia

Unul dintre cele mai importante cuvinte din NT este Ekklesia, care înseamnă Adunarea lui Dumnezeu sau Biserică. În toate traducerile romaneşti apare sub formă de "Biserică." În Atena clasică, Ekklesia era adunarea întrunită a poporului. Ea cuprindea pe toţi cetăţenii cu drepturi civile. Era responsabilă de tot ce se întâmpla în ţară. Avea puteri nelimitate. Toate adunările începeau cu rugăciuni şi era o democraţie adevărată.

Lumea romană nici nu a încercat să traducă cuvântul "ekklesia", ci l-a transliterat aşa cum este.

Când studiem cuvântul ekklesia din perspectivă creştină, el înseamnă Adunarea lui Dumnezeu, iar Cel ce o convoacă este Dumnezeu. Pe lângă fondul grec al cuvântului, ekklesia are şi un fond ebraic. În Septuaginta, termenul redă cuvântul ebraic "qahal" care se trage din rădăcina "a convoca". El se referea la adunarea lui Israel. În sens ebraic, termenul înseamnă poporul lui Dumnezeu convocat de Dumnezeu. "Qahal" sau "Ekklesia" este o grupare de oameni care sunt chemaţi să fie împreună, nu pentru motivul că au hotărât să se întâlnească, ci pentru că Dumnezeu i-a chemat să asculte vocea Lui.

Astăzi cei mai mulţi creştini folosesc termenul ekklesia referindu-se la o biserică locală sau la o adunare de creştini, dar ap. Pavel o numeşte Adunarea lui Dumnezeu, care este în Domnul Isus Cristos.

La Adunarea Bisericii din Ierusalim, prisbiterul Iacov a luat cuvântul şi a zis: "Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor care să-i poarte Numele". (F.A 15:14).

Acest popor pe care Dumnezeu l-a ales formează Ekklesia Lui. Micile noastre adunări locale constituie o parte din această comoară pe care El a ales-o din ţarină.

Important nu este faptul că facem parte dintr-o adunare locală, ci faptul că facem parte din Biserica lui Dumnezeu.

În NT cuvântul Biserică nu este niciodată folosit pentru a descrie o clădire, ci descrie un grup de oameni care şi-au predat inimile lui Dumnezeu. Ei formează cărămizile din care este construit edificiul Bisericii. Biserica lui Dumnezeu este cea mai frumoasă expresie pe care sf. Pavel o foloseşte în epistolele sale. Este expresia dragostei lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi existat acestă dragoste, n-ar fi existat Biserica.

Lui Timotei îi spune: "Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlpul şi temelia adevărului." (1Tim. 2:15).

Ekklesia mai este descrisă şi ca Biserica lui Cristos. (F.A 20:28), (Efes. 5:23,24). Din acest punc de vedere Cristos este capul Ekklesiei. Adunarea trebuie să trăiască şi să acţioneze în conformitate cu mintea, gândirea şi voinţa lui Cristos.

Biserica este Trupul lui Cristos. (Col. 1:24).

Ekklesia timpurie nu avea clădiri speciale unde să se adune creştinii. Ei se întâlneau în diferite case. Aceste adunări se numeau ekklesii din case. (Rom. 16:5), (1Cor. 16:19), (Col. 4:15), (Fil. v2).

De fapt, fiecare casă trebuie să fie o biserică, un locaş în care Dumnezeu poate convoca împreună pe membrii EKKLESIEI Sale. Amin!

"Omerul" de mană.

"Este scris: "Omul nu trăeşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu." (Mat. 4:4).

Când fiii lui Israel au trecut din sclavia Egiptului la libertate au jubilat de bucurie. Moise a cântat această bucurie într-o limbă profetică. Sora lui, Maria, şi toate femeile l-au acompaniat cu tamburine. Prin expresia bucuriei lor l-au onorat şi slăvit pe Dumnezeu.

 Dar, numai peste câteva zile în pustie, când li s-au terminat proviziile de apă, ei au uitat de toată fericirea eliberării. Au ajuns la apele "Mara" unde n-au putut să bea,  pentru că apele erau amare. Atunci au început să murmure împotriva lui Moise. Acolo Dumnezeu i-a pus la încercare şi le-a cerut ascultare şi devoţiune faţă de El.

Mergând mai departe au ajuns la Elim, o oază cu douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de palmieri. Acest loc a fost o binecuvântare pentru copiii lui Israel.

Mulţi creştini văd în Elim o ilustraţie a Eclesiei, cu doisprezece apostoli ai Mielului, iar şaptezeci de palmieri reprezintă binecuvântările ce vor fi în viitor pe un pământ restaurat.

Din Elim, copiii lui Israel au ajuns în câmpia Sin. Întreaga adunare a cârtit împotriva lui Moise şi Aron. Rădăcina nemulţumirii lor a constat în faptul că, oricâte binecuvântări au primit din partea lui Dumnezeu, ei mereu s-au gândit la oalele cu carne din Egipt şi la pâinea din care se înfruptau pe săturate.

Moise a zis poporului: "Domnul vă va da astăzi carne de mâncat, şi mâine dimineaţă vă va da pâine să vă săturaţi, pentru că a auzit cârtirile pe care le-aţi rostit împotriva Lui." (Exod 16:8).

"Seara, au venit nişte prepeliţe şi au acoperit tabăra; şi, dimineaţa s-a aşezat un strat gros de rouă în jurul taberei. Când s-a luat roua aceasta, pe faţa pustiei era ceva mărunt ca nişte grăunţe, mărunt ca boabele de gheaţă albă pe pământ. Copiii lui Israel s-au uitat la ea, şi au zis unul către altul: "ce este aceasta?" căci nu ştiau ce este. Moise le-a zis: "Este pâinea pe care v-o dă Domnul ca hrană." Iată ce a poruncit Domnul: "Fiecare din voi să strângă cât îi trebuie pentru hrană, şi anume, şi anume un "omer" de cap. . ."(Exod 16:13, 14, 15, 16).

Omerul este măsura de hrană care susţinea existenţa fiecărui israelit pentru o zi. Cei care erau mai lacomi şi strângeau mai mult, ca să aibă şi a doua zi, s-au înşelat. A doua zi mana era stricată.

Această minune cu "pâinea din cer" a rămas în amintirea tuturor generaţiilor viitoare de evrei, prin mana care a fost strânsă într-un vas şi păstrată în chivotul legământului ce se afla în "Locul prea sfânt" din cortul întâlnirii. Această mană nu s-a stricat multe generaţii, şi acest fapt a fost una dintre cele mai mari minuni pe care le-a făcut Domnul până atunci cu poporul lui Israel.

Când Isus a vorbit despre mana din pustie s-a referit la El.  "Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, după cum este scrie: "Le-a dat să mănânce pâine din cer." Isus le-a zis: "Adevărat, adevărat, vă spun, că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă lumii viaţă." "Doamne" , i-au zis ei, dă-ne totdeauna această pâine." Isus le-a zis: "Eu sunt pâinea vieţii. . ." (Ioan 6:31-35).

Pentru a ne păstra releţia noastră cu Dumnezeu şi a trăi în Cristos este obligatoriu să recoltăm în fiecare zi "omerul" nostru de hrană spirituală - Pâinea lui Dumnezeu. Ea se găseşte în Cuvântul Său care este Adevărul. Să o culegem cu multă dragoste în fiecare zi.

Amin.

"Fără odihnă"

N-a fost nici un loc de odihnă pentru Isus pe pământ. N-a avut masă, n-a avut casă, n-a avut nimic. "Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul" (Matei 8:20).

În fiecare zi, din zorii dimineţii învăţa poporul. Ori de câte ori se însera, ieşea din cetate, trecea pârâul Chedron, urca în Muntele Măslinilor unde petrecea toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.

El nu se odihnea nici în Sabat. A mers din Iudea în Galilea parcurgând un drum lung în zăpuşeala zilei. În cetatea Sihar, din ţinutul Samariei, ostenit de călătorie s-a aşezat pe marginea unei fântâni. Era fântâna lui Iacov pe care o dăduse fiului său Iosif.

O femeie din cetate a venit să scoată apă. Era femeia aventurilor, care în viaţa ei tumultuoasă şi plină de senzaţii avusese cinci bărbaţi. Toţi au decepţionat-o. În deprimarea ei, trecând peste legile decenţei şi sfidând instituţia căsătoriei s-a legat de un al şaselea bărbat. Isus îi cunoştea bine situaţia.

În bunătatea Lui incomensurabilă a intrat în conversaţie cu această păcătoasă. N-a mustrat-o, ci i-a zis: "Dă-Mi să beau"! Uimită, Samariteanca i-a replicat: "Cum, Tu Iudeu, ceri să bei de la mine, femeie Samariteancă? - Drept răspuns Isus i-a zis: "Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: "Dă-Mi să beau" tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie." (Ioan 4:9,10). "Doamne", I-a zis femeia, "dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete, şi să nu mai vin până aici să scot."(v 15).

Femeia a alergat în cetate şi a spus consătenilor săi: "Veniţi de vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?"(V 29).

Evanghelia după Marcu ne spune că, într-o seară după ce a dat drumul noroadelor, Isus împreună cu ucenicii Săi a traversat marea Galileii. Epuizat fiind a adormit la cârmă. Nici de data aceasta  n-a avut odihnă. Pe mare s-a iscat o furtună puternică, iar ucenicii l-au deşteptat şi i-au zis: "Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?" El S-a sculat, a certat vântul, şi a zis mării: "Taci? Fără gură?" Vântul a stat , şi s-a făcut o linişte mare." (Marcu 4:35-39).

Nu s-a gândit decât la odihna altora. Odată ucenicilor le spune: "Veniţi la o parte şi odihniţi-vă puţin." Când în grădina Ghetsimani, venise timpul să fie părăsit de ai Săi, care nu puteau simţi cu El în suferinţe, le spune: "De acum dormiţi şi odihniţi-vă."

Avea o lucrare de făcut, şi n-a avut odihnă până când a îndeplinit-o cu toată dragostea. Ce mult ne-a iubit!

Dreptatea, însuşire divină

„Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!” (Amos 5:24).

Atunci când vorbim despre noţiunea de dreptate ne gândim la una din însuşirile esenţiale ale Caracterului divin. Dreptatea împreună cu judecata stau la baza scaunului Său de domnie. (Ps. 89:14).

Omul fiind făcut după “chip şi asemănare” a fost înzestrat cu acest atribut al dreptăţii. Orice lucru Dumnezeu l-a făcut frumos la vremea lui, dar numai în inima omului a pus gândul veşniciei. (Ecl. 3:11).

Dreptatea este principiul de bază prin care Dumnezeu operează în relaţia cu creaturile Sale. Când Dumnezeu a aşezat pe Adam în grădina Eden i-a dat o poruncă: “Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Gen. 2:17).

În momentul în care Adam a călcat porunca, Dreptatea lui Dumnezeu l-a condamnat. Dumnezeu nu s-a abătut de la dreptate. Nu putea face acest lucru, pentru că El însuşi este Dreptate. „Nu, negreşit, Dumnezeu nu săvârşeşte fărădelegea; Cel Atotputernic nu încalcă dreptatea.” (Iov 34:12).

Prin condamnarea lui Adam, dreptatea a fost satisfăcută. Oricât de mult a iubit Dumnezeu pe Adam, El nu a trecut peste principiul dreptăţii. Altminteri n-ar fi rămas drept. Iubirea lui Dumnezeu pentru om, dorinţa de al salva şi binecuvânta, a avut ca temelie dreptatea. Acest lucru l-a costat viaţa pe Unicul Său Fiu. Astfel dreptatea a fost încă odată satisfăcută.

„Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţă în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.”(Rom. 3:25,26).

Pe frontispiciul unor palate de justiţie vedem o balanţă echilibrată. Această imagine spune tuturor celor ce o privesc faptul că, în interiorul edificiului se împarte dreptatea. Dreptatea este o ştiinţă exactă; nu dă nimic în plus şi nu acceptă nimic în minus. Ea nu cunoaşte compromis. Dar în zilele noastre „darurile” sucesc hotărârile celor care împart dreptatea.

„De aceea legea este fără putere şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruieşte pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte.” (Habac. 1:4).

Acest lucru se întâmplă prea des în jurul nostru, fiindcă omul s-a înstrăinat de Dumnezeu, pierzând chipul Său. Nu tot aşa se întâmplă cu adevăraţii copii ai lui Dumnezeu. Ei au la baza caracterului lor principiul dreptăţii. Pe lângă dreptate  caracterul lor posedă şi o altă însuşire, iubirea. Iubirea trece uneori peste dreptate. Nu în sensul de a nu recunoaşte dreptatea, ci pentru a pune un strop de compasiune şi tandreţe peste acţiunea dreptăţii. Acest lucru îl putem face atunci când nu încălcăm dreptatea şi libertatea altora.

În timp ce dreptatea ne spune să fim drepţi în relaţiile noastre cu alţii, iubirea ne îndeamnă să le dăm peste ce li se cuvine. Dreptatea acceptă acest lucru, dar nu acceptă să le dăm mai puţin. În timp ce dreptatea nu acceptă devieri de la principiu, iubirea ne spune că putem accepta de la alţii şi mai puţin decât spune dreptatea.

Întreagă omenirea este imperfectă, trăind într-un mediu imperfect.

A fi compătimitori şi a avea milă de semenii noştri ce se află în ignoranţă este o dovadă că avem scrisă în inimile noastre „Epistola” lui Cristos, trăsăturile Sale de caracter.

În relaţiile cu fraţii, în primul rând, apoi în relaţiile cu toţi oamenii, nu numai faptele, ci şi gândurile noastre să fie măsurate cu măsura exactă a dreptăţii. Această măsură să o apăsăm şi să o vârfuim cu iubire. Apostolul Pavel ne spune că dragostea este ţinta poruncii lui Dumnezeu. (1Tim. 1:5).

Dar înainte de a face progrese în dragoste trebuie să fim drepţi. Binecuvântările lui Dumnezeu se vor revărsa peste noi, numai dacă suntem drepţi. Urmaşii lui Isus, chiar dacă au dreptate nu trebuie să o pretindă dacă le este încălcată. Asemeni lui Isus trebuie să fie în stare a renunţa la drepturile lor. Aşa au făcut toţi călătorii veacurilor trecute.

„Iar Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Cristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin.”(Iuda v 24,25).

Fenomenul Trinităţii

„Orice enunţ trebuie să aibă un temei bine determinat.”

Fenomenul Trinităţii, concept apărut în istoria omenirii în sec. al IV-lea d.Hr., este o controversă continuă între cei care îl susţin, aducând argumente mai mult prin deducţie şi cei care digeră foarte greu, ori deloc, o astfel de gândire ce lor li se pare ilogică.

Trinitatea este doctrina esenţială a religiei creştine. Dogma trinităţii susţine o entitate divină formată din trei persoane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu

Spiritul Sfânt. Enciclopedia Catolică ne spune că: „Persoanele care formează Trinitatea sunt eterne şi egale, necreate şi omnipotente.” La fel şi Biserica Ortodoxă spune că Dumnezeu este triunic. Tatăl este complet Dumnezeu, Fiul este complet Dumnezeu, Spiritul Sfânt este complet Dumnezeu. Paradoxul este că, aceşti trei Dumnezei sunt, de fapt, unul. Se spune că 3x1=1. Ciudată matematică.

Învăţătura trinităţii nu este de sorginte scripturală. Creştinismul timpuriu nu a cunoscut noţiunea de trinitate. Ei vesteau pe Dumnezeu, Tatăl, pe Isus Cristos Fiul Său şi recunoşteau Spiritul Sfânt ca fiind „o putere de sus,” forţa activă a lui Dumnezeu. Nu se spune despre Isus şi apostoli că au rostit vreodată cuvântul trinitate. Şi dacă nici scrierile evreilor, nici scripturile greceşti nu folosesc cuvântul trinitate, ne întrebăm: Este vorba despre un mister complex şi profund care să scape înţelegerii noastre? Cui a revelat Dumnezeu această enigmă?

Teologia noastră este Cuvântul lui Dumnezeu. Noi ne bazăm pe informaţiile Domnului, ale Apostolilor şi ale Profeţilor. În scrierile şi afirmaţiile lor nu găsim nimic referitor la termenul trinitate. Singurul argument care vine în sprijinul celor ce cred într-o trinitate de persoane este 1 Ioan cap. 5 v 7. Acolo, însă, este o interpolare, o adăugire ulterioară nepermisă. În traducerile moderne nu se găseşte, considerându-se a fi un text apocrif.

Se crede că în anul 325 d Hr., cu ocazia Conciliului de la Niceea, patronat de Constantin cel Mare a fost format crezul Trinităţii. Este adevărat că acolo s-a vorbit despre Fiul ca fiind de o fiinţă cu Tatăl, punându-se de acord asupra naturii lui Isus, dar nu a fost stabilit că Spiritul Sfânt este a treia persoană. Şi nu-i mirare, pentru că lipsea temeiul biblic. Totuşi, la Conciliul de la Constantinopol, anul 381 d Hr., patronat de Theodosiu, s-a convenit că Spiritul Sfânt este a treia persoană a trinităţii, egală cu Dumnezeu şi Cristos. Dacă informaţiile istoriei creştine sunt corecte, atunci acolo şi atunci a luat naştere crezul creştin al Trinităţii. De fapt, ideea trinităţii vine din Egipt şi a fost introdusă în creştinism cu aportul platonicienilor, adepţi ai filozofiei lui Platon.

Ce ne învaţă Biblia?

Biblia ne învaţă că Dumnezeu (Iahveh) este unic, fără început şi fără sfârşit „…din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!” (Ps. 90:2). Isus Cristos este Fiul Său, „…Cel întâi născut din toată zidirea.” (Col. 1:15). Fiul a avut un început. Un fiu nu poate avea vârsta tatălui său. Iar Spiritul Sfânt este puterea activă a lui Dumnezeu. Când îngerul Gavril a fost trimis la o cetate din Galileea numită Nazaret, la o fecioară să-i spună că va naşte pe Isus, a spus: „Duhul Sfânt se va odihni peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.”(Luca 1:35). Dacă Spiritul Sfânt şi Cel Prea Înalt sunt două persoane, care au contribuit la naşterea pământească a lui Isus, cum El este numit doar Fiul lui Dumnezeu? Însuşi Isus a spus: „…să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu.”(Ioan 17:3).

Biblia ne spune că Dumnezeu este fără egal. „Ca să se ştie de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui, că afară de Mine nu este Dumnezeu.”(Isaia 45:6).

Despre Isus citim că El a coborât din cer. „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce s-a coborât din cer.”(Ioan 3:13). Din această informaţie înţelegem că Isus înainte de a veni pe pământ a avut o existenţă spirituală. Isus este Înţelepciunea din Prov. Cap.8, care era Meşter la lucrarea creaţiei, alături de Dumnezeu. „…în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neâncetat înaintea Lui, jucând pe rotocolul pământului Său, şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor.” „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El „ (Ioan 1:3). Deşi Isus era un Dumnezeu, adică un puternic, nu era un ho Theos, un Dumnezeu Atotputernic. Era subordonat Tatălui, ca un fiu părintelui său.

Apostolul Pavel concluzionează: „…totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.”(1Cor. 8:6). „Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos.”(1Tim. 2:5). Fiul niciodată nu a pretins că este egal cu Tatăl Său. Cui s-a rugat El în Ghetsimani, Lui Însuşi? Cui şi-a încredinţat El Duhul atunci când a murit? Cine l-a înviat? Sau toate acestea au fost doar ficţiuni? Isus doar se prefăcea că se adresează Tatălui când El era, de fapt, Dumnezeu.

Biblia spune că Dumnezeu este capul lui Cristos. „Dar vreau să ştiţi că Cristos este capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Cristos.”(1Cor. 11:3). Şi dacă nu putem accepta nimic împotriva formulei trinităţii, măcar să credem ce a spus Isus: „Mă duc la Tatăl; căci Tatăl este mai mare decât Mine.”(14:28).

Despre Spiritul Sfânt, doctrina Trinităţii ne spune că este a treia persoană a divinităţii – egală cu Tatăl şi cu Fiul. În Biblie Spiritul Sfânt este arătat ca o forţă energetică prin care Tatăl îşi duce la îndeplinire scopurile Sale. Dumnezeu prin Spiritul Sfânt, prin forţa Sa activă a pregătit planeta Pământ ca să fie locuită. Prin Spiritul Sfânt l-a sculat pe Isus dintre cei morţi. Prin Spiritul Sfânt luminează pe copiii Săi şi le dă putere să discearnă adevărul de eroare, lumina de întuneric, ce este drept de ce nu este drept. În Judecători, cap. 14 v 6 citim: „Duhul lui Dumnezeu a venit peste Samson; şi, fără să aibă ceva în mână, Samson a sfâşiat un leu…” Nu o persoană a venit să-l ajute pe Samson, ci puterea lui Dumnezeu a venit peste el.

În rugăciunea lui Isus, redată nouă de către ev. lui Ioan cap. 17, citim: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu.”

Doctrina Trinităţii îi frustrează pe oameni de a avea o cunoştinţă clară despre Suveranul Universului, despre Fiul Său şi despre ce este Spiritul Sfânt. A suci adevărul este o dezonorare la adresa Tatălui. Adepţii acestei doctrine nu au nici un merit în descoperirea ei, dar au vinovăţia că au adoptat-o de la păgâni. Cei care şi-au găsit „culcuşul” în doctrina trinităţii ar trebui să revină la Biblie. „Nici un discernământ omenesc nu poate evidenţia simetria zărilor istorice ca Biblia. Să privim dincolo de strâmtele zări ale îngrădirilor omeneşti.” Cuvântul lui Dumnezeu este standardul unic şi inflexibil pentru comportarea corectă a credincioşilor.

Mulţumim lui Dumnezeu, care ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a descoperit Adevărul Său. AMIN.

Omul, coroana creaţiei.

Lecţie pentru începători

Înfrânt de vicisitudinile vieţii, saturat de ştiinţă şi filozofie absurdă, omul a căutat întotdeauna refugii care să-l elibereze din strâmtele zări impuse de condiţia umană şi să găsească adevărul despre el, despre originea sa. Cine l-a întocmit şi l-a aşezat pe planeta aceasta, cu ce scop, care este menirea existenţei lui? Cei mai mulţi au abordat acest subiect din punc de vedere ştiiţific, iar alţii au privit spre o cauză primordială a tuturor lucrurilor, spre un Suveran al Universului pe care l-au numit Dumnezeu.

Exerciţiul înţelept al inteligenţei omului sincer, dorinţa arzătoare de a ieşi din bezna ignoranţei şi a trece dincolo de hotarele mărginirii lui a constituit în toate veacurile lupta necruţătoare între întuneric şi lumină.

Când Dumnezeu a zis: “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră...” (Gen. 1:26), atunci s-a modelat cea mai frumoasă făptură de pe planetă, dotată cu înţelepciune, dreptate, putere şi iubire, fiind astfel după chipul Său şi încoronată ca domn al Pământului, reprezentând asemănarea Sa.

“Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen. 2:7). Din acest punct de vedere, omul este sinteza dintre materie şi spirit. Împăratul David zice: “Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură atât de minunată. Minunate sunt lucrările Tale...” (Ps. 139:13-16).

Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu au înveşmântat pe om în mantia dragostei Sale, înnobilândul cu toate vituţile.

Având simţ moral, adică facultatea de a deosebi între principiul drept şi principiul nedrept şi fiind înzestrat cu voinţă liberă, omul a avut posibilitatea să aleagă între bine şi rău. El a ales răul, dar nu pentru că nu putea face altfel. Omul a ascultat mai bine de creatură decât de Creator. Astfel, drama omului începută în Eden, trecând peste veacuri, a produs dezastre incalculabile pentru familia umană, ca urmare a înstrăinării omului de la căminul părintesc.

Primul capitol din istoria rasei umane a fost scris de Adam. El este punctul de plecare, izvorul ce s-a dezvoltat într-un torent, şi lovindu-se de stânci a adus jalea şi pustiirea peste întregul Pământ.

În loc să sesizeze manevrele lui satan, să lupte cu toată isteţimea pentru a se opri din coborârea spre degradare, omul a părăsit câmpul de bătaie devenind sărac şi gol, dezbrăcat de toate veşmintele pe care le-a primit de la Dumnezeu.

Sărmanul om! Ce trist faliment!

Astăzi, descendenţii aceluiaşi om ignoră dezastrul produs de satan, ce i-a îndepărtat pe părinţii lor de fericirile eterne; chiar mai mult, susţin cu cerbicie cauza adversarului. Nu pot discerne, ori poate nu vor, că acest adversar a fost călăul părinţilor lor.

Unii sunt atât de înşelaţi de sofisteriile satanei, prin care el a amăgit pe primii noştri părinţi, încât nu mai cred că există Dumnezeu. Tuturor acestora “un vas de lut” le zice: “Crezi că dacă te eschivezi de lumină, prin aceasta poţi să stingi soarele de pe cer”?

Alţii cred în Dumnezeu, dar Îl consideră ca pe un dusman puternic, gata a chinui pe oameni în vecii vecilor. Aceştia s-ar supăra pe Dumnezeu dacă n-ar fi răzbunător faţă de semenii lor care ignoră crezurile pe care le profesează ei astăzi. Analizând situaţia şi privind la succesiunea de întâmplări dezastruoase ce a înstrăinat pe om tot mai mult de Dumnezeu, ne punem întrebarea: Dacă omul este coroana creaţiei pământeşti a Marelui nostru Stăpân ceresc, dacă el s-a unit cu principiile adversarului dezonorând pe adevăratul Creator, va mai găsi vreodată milă din partea lui Dumnezeu? Va mai fi el vreodată reabilitat? Biblia ne răspunde afirmativ.

“Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16). Sacrificarea vieţii Domnului Isus în folosul omului constituie Preţul Răscumpărării.

Adam şi toţi descendenţii săi, întreagă rasa umană peste care moartea şi-a pus tenebroasele ei amprente, vor beneficia de împăcarea cu Dumnezeu pe care ne-a dăruit-o Domnul Isus Cristos. “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1Ioan 2:2).

Fiecare individ care a existat, există şi va exista pe pământ, este responsabil înaintea lui Dumnezeu pentru viaţa pe care a primit-o în dar. Este responsabil pentru “binele sau răul pe care l-a făcut câtă vreme a trăit în trup.”

Omul, această fiinţă care datorită înzestrării cu chipul lui Dumnezeu este capabil să filtreze viaţa prin alambicul logicii, are o misiune specială în amestecul de întuneric şi lumină din care i se compune viaţa. El trebuie să cunoască “ieslea” Stăpânului său şi să mărturisească faptul că acest Stăpân este Dumnezeul cerurilor, viu şi adevărat.

Dreptul Iov afirmă în cartea sa: “Înaintea lui Dumnezeu eu sunt semenul tău, şi eu ca şi tine am fost făcuţi din noroi” (Iov 33:6). Şi dacă toţi oamenii au fost făcuţi din acelaşi material, toţi sunt egali. Toate fiinţele inteligente sunt egale în ceea ce priveşte esenţa, dar diferite din punct de vedere al calităţii.

Progresul ştiinţei din zilele noastre, însă, narcotizează creerii strămoşeşti ai omului făcând din el o marionetă în mâna semenilor săi. “Este o vreme când un om stăpâneşte peste alt om, ca să-l facă nenorocit.” (Ecl. 8:9).

Biblia ne învaţă că “Dumnezeu a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate prin Omul pe care l-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi.” (F.A 17:31). Omul rânduit de Dumnezeu este Isus Cristos şi în “Numele Lui să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ...” (Filip. 2:10).

Citind aceste lucruri şi meditând asupra lor, omul cu mintea raţională va fi îndemnat să cerceteze şi să se coboare în el însuşi. În disciplina lui interioară va găsi o părticică din chipul lui Dumnezeu. Rugăciunea lui către acest Creator inteligent al vastului Univers va fi pătrunsă de o sete cumplită după apa vieţii, după cunoştinţa adevărului. Va observa că nu-i iertat omului să existe ca un ignorant pe pământ, fără să aducă omagiu înţelepciunii nespus de felurită a lui Dumnezeu.

Prea a făcut multe Dumnezeu pentru om, ca El să nu fie adorat cu toată puterea fiinţei noastre.

În faţa acestui Suveran al Universului ne închinăm cu veneraţie şi respect. AMIN!

Adu-ţi aminte!

O, om! Priveşte-ţi Creatorul
Şi vezi divina Lui ştiinţă,
Cum te-a gândit în planul Său,
Pe când erai în nefiinţă.

În vremuri imemoriale
Erai doar pulbere-n pustiu,
Iar El te-a plămădit din lut
Şi te-a făcut un suflet viu.

Făptură cu chip drăgălaş
Te-a modelat să ai valoare,
Erai în vastul Univers
Un strop de humă vorbitoare.

Coroana creaţiei Sale,
Ţesută într-un chip ciudat,
Ţi-a dat şi gândul veşniciei,
Aveai şi rang de împărat.

Dar într-o zi un heruvim,
Un egoist şi un ingrat,
A înşelat pe mama Eva,
Iar tu ai săvârşit păcat.

Adu-ţi aminte cum ai fost
Scos din grădina ta frumoasă,
Dar tatăl tău nu te-a uitat,
Deşi te-ai depărtat de casă.

Căzut în drum spre Ierihon,
Bătut de hoţi, desfigurat,
Te-a întâlnit Samariteanul,
Cu viaţa Lui, El te-a salvat.

O, om! Ce mari răspunderi ai
Acum în vremile de har,
Eşti responsabil de prezent
Şi de viaţa dată-n dar.

Să-ţi aminteşti aceste lucruri
Cât eşti vremelnic pe pământ,
Că nu-i avere mai frumoasă
Decât credinţa în Cel Sfânt.

Ridică-ţi ochii spre Golgota,
Priveşte preţul ce s-a pus
Şi las-o lacrimă să-ţi cadă
Peste iubirea lui ISUS.

Bijuteriile caracterului creştin

„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”(1Petru 3:3).

Oamenii, în general, îşi etalează bijuteriile lor pe mâini, la gât ori în alte locuri; în mod ostentativ. Creştinul are alte valori. Un creştin adevărat se fereşte să-şi împodobească exteriorul mai mult ca interiorul. Dă atenţie specială clădirii spirituale. El îşi etalează giuvaerele sale în caracter, la dezvoltarea căruia lecrează în fiecare zi.

“Plantarea şi îngrijirea ce o îndeplinim în pământul vieţii noastre o numim dezvoltarea caracterului.” Cu cât acest caracter va fi mai împodobit spiritual, cu atât mai frumos va oglindi caracterul lui Dumnezeu.

Principiul care stă la baza caracterului este iubirea. Această însuşire este cea mai frumoasă bijuterie ce dă frumuseţe şi măreţie unui caracter creştin. După ce Dumnezeu ne-a acceptat în familia Sa, trebuie să arătăm în toate circumstanţele vieţii, trăsături nobile de caracter. Este posibil acest lucru într-o lume care rămâne în continuare o vale a morţii, o expresie a durerii, un teritoriu a celui rău? Da, este posibil! Dumnezeu care a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, a investit în el trăsături de caracter asemănătoare Lui. Nu l-a creat să fie ucigaş, înşelător, bârfitor. Deşi veacurile de degradare prin care a trecut din cauza căderii în păcat i-au schimonosit caracterul, totuşi Tatăl ceresc în iubirea lui i-a pregătit condiţii de reabilitare şi ascensiune spre perfecţiune.

Astăzi un mic număr de oameni lucrează la caracterul lor. Deşi au în Domnul Isus un excepţional model, puţini sunt cei care se silesc să înscrie în inimile lor trăsăturile de caracter ale Mântuitorului.

La baza caracterului divin stau patru mari atribute. Acestea sunt: Înţelepciune, Dreptate, Iubire şi Putere. Dar Dumnezeu se manifestă şi prin alte însuşiri, ca: milă, îndurare, milostivire, îndelungă răbdare, bunătate, credincioşie etc. Peste toate aceste calităţi, care la Dumnezeu se găsesc în mod desăvârşit, se află Sfinţenia Sa. Sfinţenia este standardul admis de Dumnezeu. Aceasta este podoaba casei Sale pentru tot timpul cât vor ţinea veacurile. (Ps. 93:5). Dacă vrem să semănăm cu chipul Celui ce ne-a creat, atunci ne vom sili să dezvoltăm şi noi un astfel de caracter.

Pe măsură ce creştem spiritual şi caracterul nostru se dezvoltă, vom fi în stare a fece paşi importanţi în iubirea de vrăşmaşi şi ne vom ruga pentru cei ce ne prigonesc, aşa cum ne-a recomandat Isus. Dacă nu am ajuns la această culme – iubire desăvârşită – să nu descurajăm, ci să ne avântăm mereu spre această ţintă. În actuala etapă a vieţii noastre creştineşti, doar în inimă şi minte putem atinge acest apogeu.

Nu vom avea nici un succes în edificarea caracterului, dacă avem o inimă plină de răutate. Ne putem păstra sub control aspru corpul, ne putem înfrâna limba, dar dacă inima este egoistă şi plină de nelegiuri – totul este în zadar. “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” (Mat. 5:8).

Deşi caracterul nostru numai în sfârşit va fi dezvoltat pe deplin, totuşi încă de când începem să punem cărămidă lângă cărămidă la înălţarea lui, trebuie bine echilibrat şi împodobit cu cele mai frumoase giuvaere. Un astfel de caracter presupune a fi oglindirea epistolei lui Cristos scrisă în inimi, nu cu cerneală şi condei ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, aşa cum odinioară ap. Pavel a scris-o în inimile credincioşilor din Corint.

Doamne ajută-ne să fim nişte caractere puternice, pline de nobleţe, care în mijlocul oricăror încercări să rămână blânde şi liniştite. Amin.