Lupta credinţei

“Luptaţi pentru credinţa care a fost dată odată sfinţilor.” (Iuda v. 3)

Centrul adevărat al credinţei creştineşti este Jertfa Răscumpărării. Orice altă învăţătură care nu este în concordanţă cu răscumpărarea nu poate fi luată în seamă. Cheia întregii structuri a credinţei este jertfa Domnului nostru – singura bază a împăcării omului cu Dumnezeu.

În epistola sa, v. 3, Iuda ne spune: „Luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” Care este această credinţă? Este credinţa lui Avraam. Când Dumnezeu îi zice lui Avraam: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău…”, îi face şi o făgăduinţă. Această făgăduinţă o întăreşte Dumnezeu lui Avraam, când acesta a avut 99 ani, printr-un legământ. „Voi pune legământul meu între tine şi Mine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale.” (Genesa, 17:7). Avraam a crezut în promisiunea lui Dumnezeu, iar credinţa sa i-a fost socotită ca neprihănire.

Ap. Pavel ne spune, în epistola către Galateni, cap. 3 v. 16: „Şi seminţei tale, adică Hristos”.

Îndemnul din textul amintit mai sus: „Luptaţi pentru credinţă”, înseamnă a lupta pentru aceasta până la moarte. Când ap. Pavel descrie, în Efeseni cap. 6, armele care sunt necesare creştinului pentru o luptă bună, adică: „…mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii”, zice în v. 6 – „Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.” Dar pentru a fi siguri de învingere, nu-i destul doar a îmbrăca tot echipamentul unui soldat ieşit la luptă, ci trebuie să fim viteji în luptă, să cheltuim totul cu generozitate şi să ne lăsăm cheltuiţi cu totul pe altarul acestui nobil ideal.

În epistola către Evrei, cap. 11:1, ap. Pavel defineşte credinţa astfel: „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” Versiunea Diaglott dă o traducere mai bună: „Credinţa este baza celor sperate, convingerea despre cele nevăzute.” O traducere mai nouă redă textl în felul următor: „Credinţa înseamnă a fi sigur de lucrurile la care speri, înseamnă a fi sigur de lucrurile pe care nu le poţi vedea.” Fiecare din traduceri exprimă aceeaşi idee, străduindu-se a reda cât mai corect textul pentru a se putea înţelege. Credinţa nu se bazează pe sentimente ori altceva de felul acesta. Ea se bazează pe fapte. Faptele credinţei sunt de mai multe feluri. „…credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” ( Romani, 10:17). Dar o simplă auzire a Cuvântului nu constituie credinţa. Trebuie să te încrezi în acest Cuvânt, pentru că Dumnezeu îţi transmite mesajul Său, iar ţie îţi este de folos dacă iei seama.

De la Abel până la Ioan Botezătorul, au fost puţini oameni credincioşi. Despre aceşti eroi aminteşte ap. Pavel, în Evrei cap. 11. Aceştia deşi au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi nu au primit ce le fusese făgăduit, până nu a venit credinţa. „ Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită.” (Galateni, 3:23). Din moment ce a venit credinţa, suntem fii ai lui Dumnezeu, tocmai prin credinţa noastă în Isus Hristos. „ Credinţa este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni, 2:8). Prin acest lucru înţelegem că întreaga credinţă ne vine de la Dumnezeu.

Prin credinţă suntem păziţi de puterea lui Dumnezeu, pentru a ajunge la mântuirea ce este gata să fie descoperită tuturor. „În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări.” (1 Petru, 1:6). Tot prin credinţă „Îl iubim pe Isus fără să-L fi văzut, credem în El fără să-L vedem şi ne bucurăm cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că vom dobândi ca sfârşit al credinţei noastre, mântuirea sufletelor noastre.” (1 Petru, 1:8,9).

În epistola către Romani (cap. 3, v. 28), ap. Pavel ne spune: „Noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” Aceasta este o afirmaţie adevărată. Nu faptele Legii de la Muntele Horeb (Sinai) sunt acelea care constituie baza îndreptăţirii noastre, ci credinţa în Meritul Domnului. Apostolul Pavel atrage atenţia Eclesiei din Corint, să rămână tare în credinţă. „Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă.” (1Corinteni, 16:13). Avem datoria să ne examinăm dacă am rămas în credinţa dată sfinţilor, după ce am trecut prin diferite probe grele. Dacă nu suntem în credinţă, nu suntem în adevăr. Iubirea pentru Dumnezeu şi Fiul Său trebuie să ne fie mereu dragostea dintâi. Apoi iubirea pentru fraţi trebuie să ne fie puternică. Nu poate exista iubire adevărată fără credinţă adevărată, pierzând pe una pierdem şi pe cealaltă.

„Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu…” (Evrei, 11:6). Acest lucru să fie mereu pe frontispiciul minţii noastre.

Credinţa este un element deosebit de important în viaţa fiecărui creştin. Domnul Isus a pus temelia credinţei noastre. El Însuşi este piatra de temelie. Dar El este şi piatra din vârful clădirii, care ţine întreg edificiul de pace şi iubire, de un perfect echilibru, biruitor asupra răului.

Credinţa cuprinde două elemente:

1) O pricepere cu mintea.

2) O încredere cu inima.

Primul element nu poate fi pipăit – este ceva abstract. Al doilea element, care se produce în inimă, este partea concretă a credinţei. Amândouă aceste elemente se produc pe plan intelectual. Încercările credinţei nu sunt numai încercările priceperii minţii despre adevărul divin, ci sunt mai degrabă încercările inimii despre acest adevăr. Primul atac al duşmanilor vine asupra minţii. Însă el trebuie neutralizat cu pietricica din pârâu – „este scris.” „Praştia credinţei trebuie să arunce Cuvântul făgăduinţei cu atâta putere, încât să-l doboare pe vrăjmaş” – ne spune o învăţătură. Credinţa este o problemă individuală. Adresându-se personal lui Toma, Domnul îi spune: „Nu fii necredincios, ci credincios.” Orice încercare la care este supus un creştin, este o încercare a credinţei lui. Adversarul ne întrece în diplomaţie. Uneori ne aduce încercări atât de subtile, încât nici nu ne dăm seama. Poate că eu mă văd capabil, mă văd că am nişte calităţi excepţionale şi poate chiar cred că Domnul are nevoie de mine, căci fără mine nu se fac progrese în adunare. Într-un astfel de caz, credinţa mea este aspru încercată. Dar văd eu aceasta? Văd eu că am o mică sau o mai mare mândrie spirituală? Scripturile spun: „mândria merge înaintea căderii” şi „Dumnezeu se împotriveşte mândrilor.” Domnul este în stare să-şi ducă lucrarea până la capăt şi fără mine. Dacă mă găsesc în poporul Său, mă găsesc datorită îndurării Sale. Să învăţăm a spune împreună cu apostolul: „Nu sunt nimic.”

O altă încercare a credinţei este atunci când judecăm pe fraţi. Nu judecaţi nimic înainte de vreme, scria Pavel fraţilor din Corint. „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi!” Uneori suntem neliniştiţi că lucrurile în adunare nu merg aşa cum am vrea noi şi nu se vede nicio perspectivă de a se îmbunătăţi ceva. Grija este o punere la probă a credinţei. Domnul ne dă un remediu pentru aceasta. Încrederea în El, fără rezerve, este remediul.

Din cauza aparentei întârzieri a stabilirii Împărăţiei, unii se tem că uşa este închisă, că alergarea ar putea fi în zadar. Toate acestea sunt slăbiciuni ale credinţei. Să nu Îl ispitim pe Dumnezeu cu întrebările şi curiozităţile noastre. Mai bine să fim credincioşi Celui ce ne-a acceptat în familia Sa.

Să sfârşim în credinţă alergarea şi Domnul ne va da mai mult decât ne va fi dreptul.

Pe măsură ce păşim spre orizontul de apus al vieţii noastre, încercările devin parcă tot mai aspre. Focul încercării arde, şi dacă unii simţim că ne ard flăcările, înseamnă că mai avem pe noi ceva zgură. Există ceva ce trebuie ars. Domnul nostru, care a cheltuit atât de mult pentru noi, care ne-a dat credinţa, ne-a ajutat s-o putem dezvolta, vrea să ne ofere un final fericit. Ne vrea cu gelozie pentru El. Nimic nu ne poate susţine mai bine credinţa şi loialitatea noastră, decât revenirea mereu şi mereu la cuvintele care proclamă făgăduinţele lui Dumnezeu „nespus de mari şi scumpe” care sunt „Da” şi „Amin.”

CREDINŢA

Credinţa este baza celor ce le sperăm,

Şi fără de credinţă nimica nu suntem.

Pricepem prin credinţă că tot ce azi vedem,

S-a făcut la Cuvântul Stăpânului Suprem.

Nu vom fi niciodată plăcuţi lui Dumnezeu,

De nu vom crede totul ce spune Duhul Său.

Când Abel prin credinţă oiţa şi-a jertfit,

A căpătat dovada că e neprihănit.

Enoh, tot prin credinţă, a fost de Domnul Sfânt,

Ca să nu vadă moartea, luat de pe pământ.

Neprihănitul Noe, când a fost înştiinţat

Că va veni potopul, credinţa l-a salvat.

Şi prin credinţă, Sara un fiu a zămislit,

Născând lui Avraam pe cel făgăduit.

Când l-a adus ca jertfă pe singurul lui fiu,

Avraam avea credinţa că-l va primi iar viu.

Avraam, Isac şi Iacob erau plini de credinţă,

Şi-au moştenit Canaanul printr-o făgăduinţă.

Spre Patria promisă erau doar călători,

Păstrând în ei credinţa, că vor fi-nvingători.

Şi prin credinţă Iacob, când moartea l-a chemat,

L-a pus să-i jure Iosif, că va fi îngropat

În ogorul Macpela, din ţara Canaan,

Pe care-o cumpărase bunicul său Avraam.

Apoi tot prin credinţă, Moise a fost lăsat

De mama sa în trestii, să poată fi salvat.

Şi prin credinţă Moise când s-a făcut bărbat,

A renegat pe mama care l-a adoptat.

A preferat sclavia şi starea de-njosire,

Având pironiţi ochii mereu spre răsplătire.

Când cea din urmă plagă lovea Egiptul greu,

S-a născut naţiunea poporului evreu.

Ca toţi întâi născuţii, să scape de măcel,

Au uns uşorii uşii cu sânge de la miel.

Când Moise şi poporul mâncau din mielul fript,

Au prăznuit cu toţii ieşirea din Egipt.

Şi au trecut prin mare aşa ca pe uscat,

Iar oştile duşmane, toate s-au înecat.

Prin credinţă popoare şi ziduri au căzut,

Domnul le-a dat izbândă în toate ce-au făcut.

Şi prin credinţă tare, unii au rezistat,

La foc, la lei, la săbii, şi steagul n-au trădat.

Alţii răbdând prigoane, bătăi şi chinuiţi,

Tăiaţi cu ferăstrăul, mereu batjocoriţi,

Au renunţat la faima şi gloria lumească,

Să poată dobândi o Patrie Cerească.

Toţi patrioţii-aceştia ce astfel s-au jertfit,

N-au primit moştenirea la care au râvnit.

Căci nouă ne-a dat locul din Muntele Cel Sfânt,

Aşa ne spune Tatăl prin sfântul Său Cuvânt.

Şi ei vor recunoaşte Dreptatea Celui Sfânt,

Când Domnul cu Mireasa vor domni pe pământ.

Despre adevăr şi spiritul adevărului

Isus a luat cu El pe Petru, Iacob şi Ioan, fratele lui şi s-a dus pe un munte înalt. Acolo s-a schimbat la faţă înaintea lor. Pe când priveau ei, au văzut pe Moise şi Ilie stând de vorbă cu Domnul. Sigur că aceasta era o vedenie, nu o realitate. Aşa au fost de încântaţi Iacob, Petru şi Ioan încât Petru a zis lui Isus: „Doamne este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.” Aşa a fost de fericit Petru, încât a uitat că îi trebuie şi lui o colibă. El se gândea că dacă Domnul are o colibă, atunci v-a încape şi el în ea. Se pare că astăzi am venit să stăm într-o colibă ca aceea. Ieri şi astăzi ne-am găsit pe munte, ne-am găsit fericiţi. Lângă Domnul este bucurie. De fapt, Domnul a promis aceasta: ”căci acolo unde doi sau trei se adună în Numele Său, El este de faţă.” Unde este Domnul, este bucurie, este fericire. De aceea trebuie ca feţele noastre să radieze de bucurie stând în prezenţa Domnului. Trebuie să uităm tot ce am lăsat acasă şi să fim aici, nu numai cu trupul, ci şi cu mintea. Abia apoi putem pătrunde valoarea acestor zile.

M-am pregătit să vorbesc astăzi despre numărul şapte, pentru că şapte este un număr foarte important în Scripturi, de la Genesa, la Apocalipsa, totuşi, gândindu-mă cum Neemia s-a sculat în zorii zilei şi a ocolit Ierusalimul în timp ce toţi cei din Israel dormeau, verificând unde sunt spărturi în zid şi ce mai este de lucru, tot aşa cei ce veghează pentru a aduce binecuvântare poporului lui Dumnezeu trebuie să muncească la fel ca Neemia. Să vadă, încă din zori, ce lipseşte, ce mai trebuie, unde mai trebuie corectat sau îmbunătăţit în ce priveşte comportarea sau învăţătura. Şi de aceea despre acest număr şapte poate voi vorbi, doar tangenţial. Dar acum mă gândesc să mă ocup de un subiect care, socotesc că este la timpul nostru, la vremea noastră, şi anume modul în care putem să ne sfinţim prin adevăr. Mi-a plăcut mult acest „motto” pus aici – „Sfinţeşte-i, Tată, prin adevărul Tău, Cuvântul Tău este adevărul.” Numai adevărul sfinţeşte, eroarea niciodată. Pilat a întrebat pe Isus: „Ce este adevărul?” şi Isus nu i-a explicat nimic. Poate noi am fi spus multe. Dar Isus a văzut că nu este la cine spune despre adevăr. Mintea lui Pilat nu era pregătită să asculte adevărul. Dar cred că nouă ne este drag adevărul. De aceea am venit şi astăzi aici. Eu am auzit că sunt două lucruri diferite.

a) A avea adevărul,

b) A avea spiritul adevărului.

Nu-i suficient să avem adevărul. Poate ar spune cineva: Acum sunt în dilemă, eu am crezut că odată sosit la fraţii Studenţi de Biblie am găsit adevărul. Ce ar trebui să mai fie? Şi acum vreau să facem o analiză a acestui lucru. Să vedem ce înseamnă a avea spiritul adevărului. Dacă ne uităm la ap. Pavel, observăm că el vizita cu drag Bisericile, pentru că averea lui era fraţii. Dar i se întâmplă ceva în Corint. Cei din Corint încep să zeifice pe sfinţii lui Dumnezeu, spunând: Ca Petru nu-i nici unul; alţii spun: Ca Apollo nu-i nici unul aşa de devotat. Predică aşa de înfocat Cuvântul, încât îi întrece pe toţi. Acesta este omul lui Dumnezeu. Mai erau şi alţii care spuneau: Pavel acesta are o gândire foarte adâncă, abia îl putem urmării. Acesta precis este omul lui Dumnezeu. Şi ce s-a întâmplat, ce a zis Pavel? Corintenilor, aş vrea să vă întreb: Hristos a fost împărţit?, nu. Dar atunci de ce încercaţi să ziceţi, eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apollo? Se pare că voi nu aveţi spiritul adevărului. N-aţi prins valoarea spiritului adevărului aşa cum trebuie. Voi zeificaţi pe fraţi, care toţi sunt slujitori ai adevărului. Unul sădeşte, altul udă, dar nici cel ce sădeşte nici cel ce udă, nu fac mare lucru. Este Unul care face să crească şi acesta este Dumnezeu. Atât timp cât noi ridicăm pe fraţi mai sus ca pe Domnul, greşim amar, indiferent cât ar fi un frate de consacrat.

Să observăm în continuare pe Pavel şi să fim atenţi de ce spirit a fost condus. Nu le-a spus fraţilor: Vedeţi când vine Apollo pe la voi să nu-l primiţi. Eu am fost cel care am muncit serios aici. Chiar dacă unii au spus ce au spus, dar eu mi-am cheltuit mult timp cu voi, v-am predicat de multe ori, fiţi atenţi, nu-l mai primiţi pe Apollo, nici pe Petru. Aşa a spus Pavel? Nu! Înseamnă că învăţăm ceva de aici. Pavel a apreciat pe sfinţii lui Dumnezeu, dar fratele Russell, care a fost spiritul său? Ne este drag să vorbim despre fratele Russell. Ne sunt dragi studiile. Dar trebuie să vedem ce spirit a avut acest serv a lui Dumnezeu. Cum a muncit el, care a fost felul său de studiu? Fr. Russell zice în Volumul VI: „Toţi acei ce cred în jertfa Domnului Isus Hristos şi au făcut o deplină consacrare sunt fraţii noştri.” Aşa a fost de larg acest frate la inimă, că i-a cuprins pe toţi aceştia şi i-a socotit fraţii lui. N-a spus: aceştia nu sunt fraţi cu mine, pentru că nu cred ca mine, de aceea nu sunt fraţi cu mine. Aşa a spus fratele Russell? Nu! Înseamnă că a avut un spirit foarte generos. A lăsat ca domnul să aleagă pentru el.

Oare nu s-au rătăcit creştinii, în cursul istoriei, prin faptul că au încercat să stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu? Oare nu s-a întâmplat, în cursul istoriei, tocmai faptul că unii dintre sfinţi au avut pretenţia că ei ştiu totul despre adevăr şi alţii nimic? Să analizăm acest lucru puţin. Poate în zilele noastre, unora dintre noi ni s-ar pare că ştim toate lucrurile. Ştim până la sfârşitul Mileniului tot. Oare este bun acest gând? Să privim întâi la Domnul. Îmi place să pornesc întotdeauna de la El. Isus este modelul nostru. Nu găsim pe nimeni mai consacrat ca Domnul. A ştiut El toate lucrurile? Nu a spus odată că lucrul acela nu-l ştie Dânsul, ci numai Tatăl? Oare de ce nu i l-a arătat Tatăl, n-a fost destul de credincios? Nu cred. Oare ap. Pavel le-a ştiut pe toate ? Să citim 1 Corinteni cap. 13:9 “Căci cunoaştem în parte, şi proorocim înparte…” Cum, cel mai ilustru apostol nu le ştia pe toate? Nu aş vrea să creadă cineva că eu susţin faptul, că ap. Pavel nu a cunosut liniile generale ale adevărului. Departe de mine lucrul acesta. În mintea lui Pavel erau clare principiile adevărului. El ştia ce are de făcut pentru a alerga drept la ţintă. Nu avea nici un dubiu. Dar erau unele lucruri pe care Pavel nu le ştia. Oare fr. Russell ce spune ? Le ştia pe toate ? Când a fost întrebat : „ De ce nu scrie volumul 7, el a spus că dacă ar fi ajuns la un grad de cunoaştere să le ştie pe toate ar fi scris demult volumul 7. Ce concluzie tragem noi? A fost o falsă modestie la acest serv credincios, n-a vrut să se laude în faţa fraţilor, dar de fapt ştia toate lucrurile? Nu dragii mei. A spus sincer şi drept. Noi astăzi putem crede că ştim toate lucrurile? Avem de muncit mult la această chestiune.

Aş vrea acum să fac referinţă la modul în care putem ajunge să cunoaştem multe lucruri. Sfinţii lui Dumnezeu, fiind serioşi au dorit mult să priceapă anumite lucruri. Găsim pe omul lui Dumnezeu, Daniel, care a avut o vedenie şi a vrut să ştie, a vrut să cunoască despre ce este vorba, dar nu un spirit dornic de îngâmfare l-a împins la aceasta. Ce a făcut Daniel? A aşteptat să aibă un vis, să vină un înger să-i explice? Nu. S-a rugat. A ştiut că are o cheie care poate deschide o magazie, din care vin toate informaţiile. Cât s-a rugat Daniel să priceapă vedenia? O zi, două, trei, o săptămână? S-a rugat 7 zile, s-a mai rugat 7 zile şi încă 7 zile. Adică 21 zile. Am ajuns la numărul 7. Şi despre acest lucru voi aminti, dacă v-a rămânea timp. Numai după 21 zile îngerul a reuşit să ajungă la Daniel, pentru că o căpetenie a împărăţiei Persiei i-a stat împotrivă, până i-a venit în ajutor Mihail cea mai de seamă căpetenie. Şi ce i-a spus îngerul? Daniele, eşti prea curios, prea multe vrei să ştii. De ce îţi baţi capul să ştii atâtea?, ai văzut vedenia şi fii liniştit. Aşa i-a spus îngerul? Nu. „Daniele, om prea iubit şi scump, din ceea dintâi zi cuvintele tale au fost ascultate şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum.” Ce vreau să spun cu aceasta? Oamenii lui Dumnezeu nu se odihnesc. Bine că scrie în Biblie, bine că scrie în volum, le-am citit, le ştiu, mai mult nu mă interesează. Nu acesta a fost spiritul fr. Russell. Care a fost spiritul lui, cum a studiat el? S-a culcat seara şi dimineaţa s-a sculat şi le-a spus fraţilor că a visat ce înseamnă umbrele Tabernacolului? Nu. A venit un înger să-i facă cunoscut? Nu. Dar cum s-a întâmplat, ce a făcut el? A deschis Biblia, a citit, a citit şi n-a înţeles. A închis cartea şi a zis că într-o zi va şti? Nu. S-a aplecat pe genunchi, s-a rugat, s-a rugat şi iar s-a rugat. Apoi când s-a întâlnit cu fraţii şi le-a spus: Uite fraţilor la ce mă gândesc eu de un pic de vreme, dar nu pricep. Aveţi un gând, o sugestie? Da, frate Russell. Mi se pare că se poate înţelege aşa. Un alt frate a completat, mie mi se pare aşa. Ce a mai făcut acest frate? A verificat să vadă ce au spus cei dinainte de el, ce a spus Petru Waldo, ce a spus Ioan Wyclifee, Luther, Miller. După ce a văzut ce au spus ceilalţi, a văzut ce au spus fraţii, el tot a continuat să se roage. Încetul cu încetul s-a făcut lumină în mintea lui. Cum lumină? S-a făcut claritate. A început să înţeleagă.

Când ajungi să pricepi adevărul, acesta produce ceva. Produce o bucurie care nu te lasă liniştit. Trebuie să începi a scrie, sau a vorbi. Cei ce vor muncii ca fr. Russell vor câştiga bucurie. Bucurie care nu se poate compara cu nimic. Aceasta înseamnă a nu fi leneş, a trudi. Adevărul nu se află la suprafaţă. Toţi cei ce stăruie să priceapă vor fi binecuvântaţi. Domnul a promis că celui ce bate i se deschide şi cine caută găseşte. Dacă dorim să ştim ceva, atunci să căutăm, să ne rugăm, să fim sinceri şi vom găsi. Să nu ne fie ruşine a spune: Nu ştiu frate, îmi poţi spune tu ceva?

Ştiţi cum se întâmplă adeseori? Îţi dă cheia tocmai fratele pe care îl cunoşti că nu are multă cunoştinţă. Despre unele lucruri din Scripturi, fr.Russell n-a scris nimic. De ce? Tatăl Ceresc nu a vrut ca toate lucrurile să-i fie descoperite fr. Russell. A dorit ca şi tu să ai parte de un studiu serios pentru a găsi ceva. A dorit ca şi ţie şi mie să ne de-a din bucuria celor ce descoperă frumuseţi de adevăr. Acesta este spiritul de cercetare pe care l-au avut Studenţii Bibliei. Acest spirit să nu-l stingă nimeni. Nu spun eu, ci spune Pavel.

Ap. Pavel scria celor din Tessalonic: „Nu stingeţi spiritul!” Cum îl putem stinge? Frate, am auzit că ai nişte idei şi nu mi se par tocmai bune. Aştepţi să fi lăudat tu pentru ideile tale? Aştepţi să fi pus pe un piedestal şi toţi să se aplece înaintea ta? Câţi l-au iubit pe Isus, câţi l-au iubit pe Pavel, dar pe fratele Russell? A avut duşmani fr. Russell? Da. Dar de ce? Pentru că nu a zis ca şi cei mai mulţi. El a fost un mare reformator şi unde i s-a părut că religia mare s-a rătăcit (şi alte religii, de asemenea), el a încercat să corecteze cu un spirit blând şi umilit, dar ferm.

Dacă noi împiedicăm pe cineva în cercetare şi studiu, nu vom fi din cei care avem spiritul adevărului. Se poate obiecta: O, fr. Hosu, tu ne trimiţi în luptă, dar ne este frică. S-ar putea să învăţăm greşit şi să credem greşit. Asta ar fi o ruşine. Decât să ajungem la aşa ceva mai bine stăm în banca noastră, nu ne hazardăm. Aici se potrivesc cuvintele auzite la primul discurs de ieri: „…fiindcă nu eşti nici rece , nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.” Devenim căldicei, suntem fericiţi până aici, am aflat mai mult ca toate sectele, stăm liniştiţi, într-un pătuţ al nostru.

Oare nu a permis Dumnezeu sfinţilor Săi să înveţe ceva greşit? Cei mai mulţi ştiţi cine a fost Miller, acum spun pentru cei ce nu ştiu. Miller a fost un serv foarte credincios şi zelos al lui Dumnezeu, un student foarte sârguincios. Dumnezeu i-a descoperit multe lucruri din cartea lui Daniel. Dar el a tras o concluzie greşită într-un loc. Dar a fost aşa credincios, încât unii care au umblat cu el şi-au vândut chiar şi averile fiind într-o stare ca şi creştinii primului secol. Şi totuşi, n-au reuşit să înţeleagă totul.

N-au fost suficient de credincioşi? Nu cred. Dar de ce Dumnezeu a permis să fie atât de puternic dezamăgiţi în convingerile lor? Oare apostolii n-au avut o astfel de lecţie? Şi ei credeau că regatul lui Israel se stabileşte în timpul lor. Şi s-a văzut că nu a fost aşa. Nu s-a stabilit Împărăţia când credeau ei. Dar când a crezut Miller, dar când a crezut fr.Russell? N-au fost credincioşi aceşti fraţi? Da, au fost. Să dea Dumnezeu să fim toţi ca ei.

Dar de ce Dumnezeu a permis să treacă pe aici? Pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu, Tatăl permite lecţii de umilire. Aşa că nimeni să nu fie descurajat dacă în studiul său greşeşte ceva. Nu înseamnă că Dumnezeu te-a părăsit. Înseamnă, numai, că vrea să te maturizeze. Cei ce au frică de studiu, cei cărora le este frică să se uite mai adânc în Scripturi, să nu o facă. Ei să stea liniştiţi. Dar pe ceilalţi vreau să îi încurajez, împreună cu mine, să muncim, să muncim mult de tot. Aşa îi scria Pavel fiului său în credinţă, Timotei, să se străduiască să ducă o luptă bună. Aşa a fost şi spiritul fr. Russell. El a spus: Frate drag, dacă ai un alt gând, foarte bine, eu am gândul acesta. Nu s-a supărat pe fraţi, pentru că nu gândesc la fel ca el. Apostolii, odată, s-au silit să oprească pe cei ce nu gândeau ca ei. Şi Domnul i-a mustrat de ce-i opresc, spunându-le că toţi cei ce adună împreună cu ei nu risipesc. Acesta trebuie să fie gândul nostru. Toţi cei ce adună împreună cu adevărul, nu risipesc, sunt fraţii noştri, sunt cununa noastră. V-am împărtăşit câteva gânduri prin care, am vrut să stimulez pe toţi cei ce iubesc adevărul, să ştiţi că el sfinţeşte, produce bucurie, produce tărie în credinţă şi chiar dacă trebuie să suferim din cauza adevărului să fim fericiţi.

Este o plată pentru aceasta. Amin.

Acest discurs a fost rostit de către fr. Ioan Hosu la Convenţia Generală - Cluj Napoca - 03.04.2005.

Hristos a înviat!

Sinopsis al unor articole apărute pe această temă.

"A înviat aşa cum a zis." (Matei cap. 28:1-15).

Niciun subiect nu ocupă un loc mai important în Cuvântul Domnului decât ÎNVIEREA, cu excepţia celorlalte două doctrine strâns identificate împreună – RĂSCUMPĂRAREA – (baza speranţei în înviere) şi A DOUA VENIRE A DOMNULUI pentru a-şi stabili Împărăţia, când învierea va fi extinsă asupra lui Adam şi tuturor descendenţilor săi.

Dovezile învierii din morţi a Domnului sunt necesare. Aşa cum este necesar să ştim că Hristos a murit pentru păcatele noastre, tot aşa este de necesar să ştim că Acela ce a murit pentru păcatele noastre a înviat. Se afirmă de către unii că, în realitate, Hristos nu a murit ci doar a leşinat. Apoi, datorită mormântului răcoros, şi-ar fi revenit.

Dovezi rezonabile ale morţii.

1) Moartea Domnului nostru nu se poate să fi fost un caz de moarte clinică, înţepătura din coasta Sa face evident acest lucru. Nu pentru că a fost o rană mortală, ci pentru că a dovedit că Domnul era deja mort. Din coastă a ieşit apă şi sânge.

2) Comandantul roman însărcinat cu execuţia a fost convins de moartea Lui şi i-a raportat lui Pilat, guvernatorul.

3) Cererea preoţilor ca piatra de la uşa mormântului să fie sigilată şi să fie pusă acolo o strajă romană denotă faptul că Isus a fost mort.

4) Prietenii Săi credeau că e mort şi de aceea L-au înfăşurat cu miresme pentru înmormântare, uitând parcă promisiunea Sa privitoare la înviere.

5) Mormântul în care a fost pus Isus era nou, aşa că nu putea fi nici un dubiu cu privire la identitatea celui ce a înviat. "Întreaga provincie ştia că El a murit."

Mărturii ale învierii.

Învierea lui Isus Hristos este confirmată de mulţi martori. Nu se poate spune că toţi aceştia au fost vicleni şi ipocriţi şi că au urmărit foloase din posibilitatea de a păcăli publicul. Dimpotrivă, aceştia au câştigat suferinţe, bătăi, lanţuri,închisoare. Unii au fost decapitaţi, tăiaţi în două cu ferăstrăul, aruncaţi la animale sălbatice. Alţii au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin catacombe. Ap. Petru a fost răstignit cu capul în jos. Ap. Pavel a fost decapitat la Roma. Toate acestea sunt dovezi incontestabile că au spus adevărul şi l-au apărat cu orice preţ.

Doctrina învierii este specifică religiilor iudaică şi creştină. Celelalte religii ignoră necesitatea unei învieri. Ap. Pavel are o bază solidă şi sigură în învierea morţilor, bazându-se pe faptul că Hristos a înviat. El spune: "Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi ca martori mincinoşi a lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos când nu l-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu învie... şi dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor." (1Corinteni cap. 15: 14,15,21).

Nu este rezonabil să presupunem că oameni cinstiţi ar denatura o astfel de chestiune, cum este învierea Domnului. Ar fi o nebunie ca cineva să susţină o problemă de care nu este convins, asumându-şi orice risc. Domnul nostru a spus mai înainte că El v-a învia a treia zi. Orice calcul am face, fie după calendarul iudaic, fie după calendarul modern, vom observa că Isus a stat în mormânt părţi din trei zile. Majoritatea creştinilor cred că învierea a avut loc în prima zi a săptămânii, adică duminică dimineaţa devreme.

Maria Magdalena şi alte femei care au mers dis de dimineaţă la mormânt au aflat că El înviase. Cutremurul de pământ rostogolise deja piatra de la intrare, străjerii fugiseră îngroziţi de prezenţa îngerului. Dar îngerul le-a zis femeilor:"Nu vă temeţi, ştiu că voi căutaţi pe Isus care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat după cum a zis. Duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat. Iată că El merge înaintea voastră în Galileea." (Matei cap. 28:5-7). Pe drum, femeile au întâlnit pe Isus care le-a transmis acelaşi mesaj ucenicilor. Intre timp, străjerii au dat de veste preoţilor despre cele întâmplate. Aceştia au dat ostaşilor mulţi bani pentru a spune că ucenicii lui Isus au venit noaptea şi i-au furat trupul.

Dacă duminică dimineaţa (a treia zi), mormântul în care fusese pus Isus a fost găsit gol, se pare că există trei posibilităţi:

1) Ori prietenii lui Isus I-au luat trupul,

2) Ori duşmanii Lui au luat trupul,

3) Ori Isus a înviat.

Prima ipoteză este greu de susţinut. Ucenicii erau decepţionaţi de cele întâmplate cu Învăţătorul lor. Când Păstorul a fost bătut şi oile s-au risipit. Nu numai că nu se apropiau de mormânt unde era pusă o strajă, dar chiar se ascundeau de frica iudeilor. Este de asemenea absurd să susţinem că duşmanii Lui au luat trupul. Ei voiau ca acel trup să rămână acolo, ca o dovadă a "neînvierii" lui. Când ucenicii au început propovăduirea învierii, duşmanii i-ar fi arătat trupul (dacă l-ar fi furat) punând capăt înşelătoriei creştinilor. Faptul că duşmanii lui Isus nu au putut arăta trupul mort este o dovadă convingătoare că într-adevăr nu îl aveau. Rămâne, deci, ipoteza învierii.

Din darea de seamă a Evangheliilor, reiese că Isus s-a arătat ucenicilor Săi de 11 ori, în cele patruzeci de zile cât a fost cu ei după înviere.

Nu numai că Hristos a înviat, dar vine vremea când toţi oamenii vor învia. Într-o zi, vorbind cu saducheii, care ziceau că nu este o înviere, Isus le spune că se află într-o gravă eroare. (Ioan cap. 22:31,32) "Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi." Isus a mai spus: "Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui." (Ioan cap. 5:28)

Învierea lui Isus Hristos atrage după sine învierea lumii. Realitatea învierii Lui are o semnificaţie profundă. Este un act divin măreţ pe care Stăpânul Universului îl va aplica tuturor făpturilor Sale.