“Luptaţi pentru credinţa care a fost dată odată sfinţilor.” (Iuda v. 3)
Centrul adevărat al credinţei creştineşti este Jertfa Răscumpărării. Orice altă învăţătură care nu este în concordanţă cu răscumpărarea nu poate fi luată în seamă. Cheia întregii structuri a credinţei este jertfa Domnului nostru – singura bază a împăcării omului cu Dumnezeu.
În epistola sa, v. 3, Iuda ne spune: „Luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” Care este această credinţă? Este credinţa lui Avraam. Când Dumnezeu îi zice lui Avraam: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău…”, îi face şi o făgăduinţă. Această făgăduinţă o întăreşte Dumnezeu lui Avraam, când acesta a avut 99 ani, printr-un legământ. „Voi pune legământul meu între tine şi Mine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale.” (Genesa, 17:7). Avraam a crezut în promisiunea lui Dumnezeu, iar credinţa sa i-a fost socotită ca neprihănire.
Ap. Pavel ne spune, în epistola către Galateni, cap. 3 v. 16: „Şi seminţei tale, adică Hristos”.
Îndemnul din textul amintit mai sus: „Luptaţi pentru credinţă”, înseamnă a lupta pentru aceasta până la moarte. Când ap. Pavel descrie, în Efeseni cap. 6, armele care sunt necesare creştinului pentru o luptă bună, adică: „…mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii”, zice în v. 6 – „Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.” Dar pentru a fi siguri de învingere, nu-i destul doar a îmbrăca tot echipamentul unui soldat ieşit la luptă, ci trebuie să fim viteji în luptă, să cheltuim totul cu generozitate şi să ne lăsăm cheltuiţi cu totul pe altarul acestui nobil ideal.
În epistola către Evrei, cap. 11:1, ap. Pavel defineşte credinţa astfel: „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” Versiunea Diaglott dă o traducere mai bună: „Credinţa este baza celor sperate, convingerea despre cele nevăzute.” O traducere mai nouă redă textl în felul următor: „Credinţa înseamnă a fi sigur de lucrurile la care speri, înseamnă a fi sigur de lucrurile pe care nu le poţi vedea.” Fiecare din traduceri exprimă aceeaşi idee, străduindu-se a reda cât mai corect textul pentru a se putea înţelege. Credinţa nu se bazează pe sentimente ori altceva de felul acesta. Ea se bazează pe fapte. Faptele credinţei sunt de mai multe feluri. „…credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” ( Romani, 10:17). Dar o simplă auzire a Cuvântului nu constituie credinţa. Trebuie să te încrezi în acest Cuvânt, pentru că Dumnezeu îţi transmite mesajul Său, iar ţie îţi este de folos dacă iei seama.
De la Abel până la Ioan Botezătorul, au fost puţini oameni credincioşi. Despre aceşti eroi aminteşte ap. Pavel, în Evrei cap. 11. Aceştia deşi au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi nu au primit ce le fusese făgăduit, până nu a venit credinţa. „ Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită.” (Galateni, 3:23). Din moment ce a venit credinţa, suntem fii ai lui Dumnezeu, tocmai prin credinţa noastă în Isus Hristos. „ Credinţa este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni, 2:8). Prin acest lucru înţelegem că întreaga credinţă ne vine de la Dumnezeu.
Prin credinţă suntem păziţi de puterea lui Dumnezeu, pentru a ajunge la mântuirea ce este gata să fie descoperită tuturor. „În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări.” (1 Petru, 1:6). Tot prin credinţă „Îl iubim pe Isus fără să-L fi văzut, credem în El fără să-L vedem şi ne bucurăm cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că vom dobândi ca sfârşit al credinţei noastre, mântuirea sufletelor noastre.” (1 Petru, 1:8,9).
În epistola către Romani (cap. 3, v. 28), ap. Pavel ne spune: „Noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” Aceasta este o afirmaţie adevărată. Nu faptele Legii de la Muntele Horeb (Sinai) sunt acelea care constituie baza îndreptăţirii noastre, ci credinţa în Meritul Domnului. Apostolul Pavel atrage atenţia Eclesiei din Corint, să rămână tare în credinţă. „Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă.” (1Corinteni, 16:13). Avem datoria să ne examinăm dacă am rămas în credinţa dată sfinţilor, după ce am trecut prin diferite probe grele. Dacă nu suntem în credinţă, nu suntem în adevăr. Iubirea pentru Dumnezeu şi Fiul Său trebuie să ne fie mereu dragostea dintâi. Apoi iubirea pentru fraţi trebuie să ne fie puternică. Nu poate exista iubire adevărată fără credinţă adevărată, pierzând pe una pierdem şi pe cealaltă.
„Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu…” (Evrei, 11:6). Acest lucru să fie mereu pe frontispiciul minţii noastre.
Credinţa este un element deosebit de important în viaţa fiecărui creştin. Domnul Isus a pus temelia credinţei noastre. El Însuşi este piatra de temelie. Dar El este şi piatra din vârful clădirii, care ţine întreg edificiul de pace şi iubire, de un perfect echilibru, biruitor asupra răului.
Credinţa cuprinde două elemente:
1) O pricepere cu mintea.
2) O încredere cu inima.
Primul element nu poate fi pipăit – este ceva abstract. Al doilea element, care se produce în inimă, este partea concretă a credinţei. Amândouă aceste elemente se produc pe plan intelectual. Încercările credinţei nu sunt numai încercările priceperii minţii despre adevărul divin, ci sunt mai degrabă încercările inimii despre acest adevăr. Primul atac al duşmanilor vine asupra minţii. Însă el trebuie neutralizat cu pietricica din pârâu – „este scris.” „Praştia credinţei trebuie să arunce Cuvântul făgăduinţei cu atâta putere, încât să-l doboare pe vrăjmaş” – ne spune o învăţătură. Credinţa este o problemă individuală. Adresându-se personal lui Toma, Domnul îi spune: „Nu fii necredincios, ci credincios.” Orice încercare la care este supus un creştin, este o încercare a credinţei lui. Adversarul ne întrece în diplomaţie. Uneori ne aduce încercări atât de subtile, încât nici nu ne dăm seama. Poate că eu mă văd capabil, mă văd că am nişte calităţi excepţionale şi poate chiar cred că Domnul are nevoie de mine, căci fără mine nu se fac progrese în adunare. Într-un astfel de caz, credinţa mea este aspru încercată. Dar văd eu aceasta? Văd eu că am o mică sau o mai mare mândrie spirituală? Scripturile spun: „mândria merge înaintea căderii” şi „Dumnezeu se împotriveşte mândrilor.” Domnul este în stare să-şi ducă lucrarea până la capăt şi fără mine. Dacă mă găsesc în poporul Său, mă găsesc datorită îndurării Sale. Să învăţăm a spune împreună cu apostolul: „Nu sunt nimic.”
O altă încercare a credinţei este atunci când judecăm pe fraţi. Nu judecaţi nimic înainte de vreme, scria Pavel fraţilor din Corint. „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi!” Uneori suntem neliniştiţi că lucrurile în adunare nu merg aşa cum am vrea noi şi nu se vede nicio perspectivă de a se îmbunătăţi ceva. Grija este o punere la probă a credinţei. Domnul ne dă un remediu pentru aceasta. Încrederea în El, fără rezerve, este remediul.
Din cauza aparentei întârzieri a stabilirii Împărăţiei, unii se tem că uşa este închisă, că alergarea ar putea fi în zadar. Toate acestea sunt slăbiciuni ale credinţei. Să nu Îl ispitim pe Dumnezeu cu întrebările şi curiozităţile noastre. Mai bine să fim credincioşi Celui ce ne-a acceptat în familia Sa.
Să sfârşim în credinţă alergarea şi Domnul ne va da mai mult decât ne va fi dreptul.
Pe măsură ce păşim spre orizontul de apus al vieţii noastre, încercările devin parcă tot mai aspre. Focul încercării arde, şi dacă unii simţim că ne ard flăcările, înseamnă că mai avem pe noi ceva zgură. Există ceva ce trebuie ars. Domnul nostru, care a cheltuit atât de mult pentru noi, care ne-a dat credinţa, ne-a ajutat s-o putem dezvolta, vrea să ne ofere un final fericit. Ne vrea cu gelozie pentru El. Nimic nu ne poate susţine mai bine credinţa şi loialitatea noastră, decât revenirea mereu şi mereu la cuvintele care proclamă făgăduinţele lui Dumnezeu „nespus de mari şi scumpe” care sunt „Da” şi „Amin.”
CREDINŢA
Credinţa este baza celor ce le sperăm,
Şi fără de credinţă nimica nu suntem.
Pricepem prin credinţă că tot ce azi vedem,
S-a făcut la Cuvântul Stăpânului Suprem.
Nu vom fi niciodată plăcuţi lui Dumnezeu,
De nu vom crede totul ce spune Duhul Său.
Când Abel prin credinţă oiţa şi-a jertfit,
A căpătat dovada că e neprihănit.
Enoh, tot prin credinţă, a fost de Domnul Sfânt,
Ca să nu vadă moartea, luat de pe pământ.
Neprihănitul Noe, când a fost înştiinţat
Că va veni potopul, credinţa l-a salvat.
Şi prin credinţă, Sara un fiu a zămislit,
Născând lui Avraam pe cel făgăduit.
Când l-a adus ca jertfă pe singurul lui fiu,
Avraam avea credinţa că-l va primi iar viu.
Avraam, Isac şi Iacob erau plini de credinţă,
Şi-au moştenit Canaanul printr-o făgăduinţă.
Spre Patria promisă erau doar călători,
Păstrând în ei credinţa, că vor fi-nvingători.
Şi prin credinţă Iacob, când moartea l-a chemat,
L-a pus să-i jure Iosif, că va fi îngropat
În ogorul Macpela, din ţara Canaan,
Pe care-o cumpărase bunicul său Avraam.
Apoi tot prin credinţă, Moise a fost lăsat
De mama sa în trestii, să poată fi salvat.
Şi prin credinţă Moise când s-a făcut bărbat,
A renegat pe mama care l-a adoptat.
A preferat sclavia şi starea de-njosire,
Având pironiţi ochii mereu spre răsplătire.
Când cea din urmă plagă lovea Egiptul greu,
S-a născut naţiunea poporului evreu.
Ca toţi întâi născuţii, să scape de măcel,
Au uns uşorii uşii cu sânge de la miel.
Când Moise şi poporul mâncau din mielul fript,
Au prăznuit cu toţii ieşirea din Egipt.
Şi au trecut prin mare aşa ca pe uscat,
Iar oştile duşmane, toate s-au înecat.
Prin credinţă popoare şi ziduri au căzut,
Domnul le-a dat izbândă în toate ce-au făcut.
Şi prin credinţă tare, unii au rezistat,
La foc, la lei, la săbii, şi steagul n-au trădat.
Alţii răbdând prigoane, bătăi şi chinuiţi,
Tăiaţi cu ferăstrăul, mereu batjocoriţi,
Au renunţat la faima şi gloria lumească,
Să poată dobândi o Patrie Cerească.
Toţi patrioţii-aceştia ce astfel s-au jertfit,
N-au primit moştenirea la care au râvnit.
Căci nouă ne-a dat locul din Muntele Cel Sfânt,
Aşa ne spune Tatăl prin sfântul Său Cuvânt.
Şi ei vor recunoaşte Dreptatea Celui Sfânt,
Când Domnul cu Mireasa vor domni pe pământ.
