Mânia – Nestăpânire de Sine,      

„Un om iute la mânie stârneşte certuri, dar cine este încet la mânie potoleşte neînţelegerile.” (Prov. 15:18).

Mânia este o întunecime de minte, un vânt rece care stinge candela raţiunii!

„Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin Domnul nostru Isus Cristos.”(1Tes. 5:9). Cu toate acestea, adeseori mânia încearcă şi pe copiii lui Dumnezeu.

Este o probă prin care se verifică caracterul creştinului.

Uneori când planurile nu ni se împlinesc ori suntem înfruntaţi, fie pe drept fie pe nedrept, ne pierdem cumpătul, spunem lucruri nedemne pe care apoi le regretăm. Unele discuţii contradictorii, chiar şi în privinţa adevărului, stârnesc supărări, deseori mânii.

Când mânia este scăpată de sub control, nimic nu putem realiza bun. O vorbă înţeleaptă spune:”Un nebun nu poate să se mânie, dar un creştin nu vrea să se mânie!”

La unii oameni, mânia este un viciu fundamental, o boală, o suferinţă psihică. Chiar dacă acestă „boală” este molipsitoare, copilul lui Dumnezeu trebuie să fie deosebit de vigilent, pentru a nu se îmbolnăvi şi el.

Profetul David în Ps. 37v8, zice: „Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău.” Se spune despre Caesar, că atunci când era mânios nu scotea o vorbă până zicea în gând tot alfabetul. Dar câţi oameni evadează din calea mâniei? Cei mai mulţi se lasă duşi de mânie.

În toată epoca evanghelică, creştinii adevăraţi au răbdat mânia acestor oameni. Mânia lor s-a manifestat în diferite forme. Nu-i mirare că, dacă lemnului cel verde i s-a făcut aşa, a zis Isus, ce se va întâmpla cu lemnele uscate?

Când oamenii au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, ei au împlinit, fără să ştie, planul lui Dumnezeu. Tot aşa, când oamenii ne fac rău, ei ne probează credincioşia şi ne duc mai aproape de casă.

Isus ne oferă două mesaje despre mânie. În predica de pe munte, El spune: „Oricine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii…”Totuşi în Ierusalim s-a mâniat pe farisei. S-a mâniat pe ucenici, atunci când nu au lăsat copiii să meargă la El; s-a mâniat în Templu.

Privită dintr-un punct de vedere, mânia este rea, iar din alt punct de vedere, nu este rea.

Atunci când dreptatea este călcată în picioare şi răul triumfă, o mânia este justificată şi chiar necesară. A nu aplica o mânie dreaptă, când un comportament este greşit, înseamnă a încuraja răul. Mânia dreaptă îşi are rădăcina în iubire.

Dar de cele mai multe ori, între fiii oamenilor, mânia este păcătoasă. Mânia păcătoasă ţine de orgoliu, de egoism, de invidie. Ea conduce a bârfe, răzbunare etc. Acest fel de mânie a criticat-o Domnul în predica Sa de pe munte, nu mânia dreaptă, mânia virtuoasă.

Mânia dreaptă corectează, mânia păcătoasă distruge.

Când ap. Pavel le-a scris Efesenilor: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi”, să nu apună soarele peste mânia voastră, el nu recomandă celor din Efes, că pot să se mânie toată ziua, dar să nu apună soarele peste mânia lor. Pavel a recomandat atunci lor, iar astăzi nouă, că trebuie să ne mâniem pe noi înşine, pentru a nu mai face păcat. „Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi!” (Ps.4:4). Dacă totuşi ne-am mâniat(în sens negativ, pentru că este cu neputinţă ca un om imperfect să nu se mânie niciodată), Pavel ne spune să rezolvăm problema în aceeaşi zi, înainte ca soarele să apună.

Mânia este un viciu, dacă nu o stăpânim poate declaşa alte vicii.

În multe Scripturi citim despre mânia lui Dumnezeu. Apostolul Ioan ne spune în Evanghelia sa, cap. 3v36: „Cine crede în Fiul are viaţă vecinică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” De asemenea, Pavel a scris Romanilor: „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor.”(Rom. 1:18).

Să nu credem că Dumnezeu se încruntă, este mânios şi are faţa posomorâtă. Nu! Când este călcată legea Sa, El aplică dreptatea care aduce pedeapsă. Atunci spunem că s-a mâniat pe noi, dar face acest lucru pentru îndreptare şi îl face din Părintesc interes. „În El nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.”(Iac. 1:17).

În privinţa mâniei, sfaturile noastre să le luăm din Sintele Scripturi.

Presbiterul Iacov ne recomandă în Epistola sa, cap. 1v19: „Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie.”

Să ne amintim şi de sfatul ap. Pavel: „Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăşmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură.”(Col.3:8).

AMIN!

Taina evlaviei

„Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei…”(1Tim. 3:16).

Fiind atenţi la îndemnurile ap. Petru: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia”, observăm că în această înşiruire, evlavia este pusă pe locul şase. Acest lucru nu înseamnă că evlavia este mai puţin importantă ca celelalte însuşiri.

Evlavia este una din riglele care măsoară relaţia noastră cu Dumnezeu.

Ap.Pavel i-a scris lui Timotei: „Fereşte-te de basmele lumeşti şi băbeşti. Caută să fii evlavios.”

Evlavia era importantă şi în VT. În cartea Osea, citim: „Ce să-ţi fac, Efraime? Ce să-ţi fac, Iudo? Evlavia voastră este ca norul de dimineaţă şi ca roua care trece curând.”(Osea 6:4).

Evlavia vine de la cuvântul grecesc „eusebea”, care înseamnă cinste şi respect. Este atitudinea unui creştin plină de respect şi veneraţie pentru Domnul său. Aceasta implică o viaţă de ascultare, lucru care îi place lui Dumnezeu.

În cântarea sa mesianică, David zice în Ps.16: „Sfinţii care sunt în ţară, oamenii evlavioşi sunt toată plăcerea mea.”

              Evlavie, devoţiune, pietate

              Nu sunt cuvinte care n-au efect,

              Ci haina celor care fac dreptate

              Însufleţiţi de dragoste şi de respect.

              Evlavia are făgăduinţe mari,

              Doar cei cucernici vor fi răsplătiţi;

              În toate bătăliile sunt solidari,

              Taina evlaviei îi face fericiţi.

             Fereşte-te de ce-i lumesc şi fii evlavios!

             Este recomandarea pentru Timotei.

             Iubeşte şi tu mila, fă dreptate, fii pios,

             Dacă-l iubeşti pe Dumnezeu aşa ca ei.

             Suprema Lui iubire la toţi ne-a dăruit

             Tot ce priveşte viaţa cuvioasă,

             Prin Unicul Său Fiu, El ne-a făgăduit

             Că cei evlavioşi vor moşteni o casă.

             Taina evlaviei este de necuprins!

             Cel ce-a venit în trup, acum e sus;

             De vom învinge şi noi cum Dânsul a învins,

             Evlavioşi vom spune că, TAINA E ISUS!

                          

Învierea

„Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Cristos n-a înviat.”(1Cor. 15:13)

Cuvântul înviere înseamnă deşteptarea din nou la viaţă, o aşezare din nou pe picioare a celui ce a murit.

Este adevărat că morţii vor fi sculaţi pentru a răspunde fiecare de binele sau răul pe care l-a făcut câtă vreme au trăit în trup? Satan, duşmanul nostru şi al lui Dumnezeu spune că nu este adevărat. Toţi cei care sunt uniţi cu satan, fie că au fost înşelaţi de el, fie din ignoranţă spun, acest lucru nu este adevărat.

Credincioşii, însă, cei la care Dumnezeu le-a binecuvântat intelectul pentru a putea înţelege şi crede Planul Său cu privire la mântuirea omului spun, acest lucru este adevărat.

La stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului omului şi vor ieşi afară. (Ioan 5:28). Ap. Pavel zice: „…că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi.” (F.A 24:15). Dumnezeu a lăsat în Sf. Sciptură dovezi din abundenţă, referitoare la acest subiect.

Este evident că nu poate să învieze un om dacă nu moare mai întâi. Cel care pentru prima dată a afirmat că omul nu moare a fost satan în Eden, când adresându-se femeii a zis: „Hotărât că nu veţi muri!”(Gen.3:4).

Chiar şi în zilele noastre, conducătorii celor mai multe religii explică enoriaşilor  că toţi oamenii sunt suflete nemuritoare şi, ca atare, fiecare om are un suflet nemuritor.

Este foarte gravă o astfel de afirmaţie, pentru că prin aceasta se tăgăduieşte învierea din morţi.

Profetul Ezechiel spune: „Sufletul care păcătuieşte acela va muri.”(Ezec. 18:4). Dar Domnul nostru Isus, prin harul Tatălui a cumpărat întreaga rasă umană şi astfel a asigurat tuturora un prilej de întoarcere din moarte la viaţă.

Tăgăduirea învierii omenirii este necredinţă şi o necunoaştere a adevărului. Sărmana omenire crede aceste învăţături false pe care le propagă păstorii lor sufleteşti. Ascultă mai mult de creatură decât de Creator.

Dumnezeu a învăţat pe poporul Său Israel prin profeţi că, morţii vor fi aduşi din ţara duşmanului şi aşezaţi în starea lor de mai înainte. „Ieremia 31:16,17). Dar nici pe vremea lui Ieremia, ca şi acum , puţini au crezut în învierea morţilor.

Când a venit Isus pe pământul nostru, El a dat o dovadă convingătoare cu privire la înviere, atât prin cuvintele Sale, cât şi prin acţiunile şi fapteleSale.

Isus a înviat pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain. A strigat pe Lazar din mormânt. Prin faptul că a sculat pe Lazar din somn, Isus a arătat cum are să ridice El la timpul potrivit, cu puterea primită de la Tatăl, pe toţi morţii din morminte.

Isus a zis Mariei, sora lui Lazar: „Eu sunt învierea şi viaţa.”(Ioan 11.25).

Isus a murit pe cruce la Calvar. Aceasta nu a fost o moarte doar în aparenţă, ci a fost o realitate. Dacă Isus ar fi avut un suflet nemuritor, nu ar fi putut muri. El a fost făcut un om muritor ca să poată muri şi prin moarte să plătească preţul răscumpărării, pentru ca omul să aibă viaţă.

Isus a spus: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.”(Apoc. 1:18).

Nicio parte a Planului lui Dumnezeu nu este atât de importantă ca învierea morţilor. Preţul răscumpărării plătit de Domnul pe Golgota este cel mai fundamentat adevăr în jurul căruia se învârte planul de mântuire a omenirii. Prin moartea Sa, El a transformat moartea în somn de unde va fi o trezire la viaţă.
Martin Luther a spus: "Domnul nostru a scris promisiunea învierii nu numai în cărţi, ci în fiecare frunză a primăverii!"

Dacă nu există o înviere a morţilor, atunci preţul răscumpărării nu are nicio valoare. Dar lăudat să fie Dumnezeu! Cristos a înviat – pârga celor adormiţi. Acest fapt este o deplină garanţie că morţii vor învia.

Învierea morţilor va fi minunea minunilor!

AMIN!

Porunca nouă

“Să vă iubiţi unii pe alţii,”

Le-a spus Isus la-nvăţăcei;

Dar nu să ne iubim cu vorba,

Că vom fi şi noi farisei.

Aceasta e porunca nouă,

Aşa ca Domnul să iubim;

El pentru noi şi-a dat viaţa

Iar noi pentru fraţi să trăim.

El nu s-a ruşinat de noi

Să ne numească pe toţi fraţi,

În El suntem recunoscuţi

Ca ucenici adevăraţi.

Dacă iubim pe fraţii noştri,

Trăim credinţa în lumină,

Trecem din moarte la viaţă,

Şi ni se şterge multă vină.

Din inimă dacă iubim

Suntem născuţi din Dumnezeu,

În orice lucruri noi vom spune:

Tot este El, nimic sunt eu!

Oricine nu-şi iubeşte fraţii

Nu e născut din Dumnezeu,

Oricât de sfânt crede că este

Nu-i pocăit - e fariseu.

Putem să ne fălim tot timpul

Că noi iubim pe Dumnezeu,

Dar cine iubeşte pe Domnul,

Iubeşte pe fratele său.

Ferindu-ne de egoism,

Să fim creştini adevăraţi,

În noi să triumfe iubirea

De Dumnezeu şi-apoi de fraţi.

Dumnezeu Însuşi e iubire,

Noi caracterul să-I vestim,

El e milos şi cu dreptate,

Iar noi asemenea să fim.

Să ne iubim pân’ la sfârşit

Ca nişte fraţi adevăraţi,

Nimic nu poate-nvinge moartea

Decât iubirea pentru fraţi.

Armonia frăţească

„Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună!” (Ps. 133:1).

Iubirea şi pacea care domnesc într-o familie sunt comori de nepreţuit. Nimic nu poate tulbura o astfel de armonie unde toţi membri familiei veghează la convieţuirea în dragoste.

O astfel de familie chiar dacă trece uneori prin greutăţi şi încercări nu se dezbină, dimpotrivă îşi cimentează tot mai mult unitatea pentru că are fundamentul pus în dragoste şi acest lucru îi dă putere.

La fel ar trebui să se întâmple în familia lui Dumnezeu.

În Psalmul 133 amintit mai sus, David nu s-a referit la convieţuirea unei familii naturale. El vorbeşte despre familia spirituală, despre legăturile de rudenie a copiilor lui Dumnezeu, a celor ce-şi spun fraţi în Cristos.

Copiii lui Dumnezeu a căror păcate au fost spălate prin sângele Domnului Isus şi care au o credinţă puternică în această jertfă, formează un popor sfânt, un organism viu, care umblă în sfinţenie şi au o unitate de nezdruncinat.

Ancoraţi fiind puternic în credinţa dată odată sfinţilor, ei îşi pun toată încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu. Merg din putere în putere, sudându-şi unitatea frăţească.

„Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădezde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.”(Ef. 4:4-6).

Trupul lui Cristos este unul singur. În El nu este dezbinare.

Cei care produc dezbinări o fac din egoism şi sunt lipsiţi de smerenie.

Principiul unităţii eclesiei se poate vedea din activitatea desfăşurată de către apostoli. Autorul cărţii „Faptele apostolilor” ne spune că: „Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet…” Cei 120 de fraţi strânşi în jurul ap. Petru, au constituit nucleul Eclesiei timpurii.

Prosperitatea şi creşterea Eclesiei s-a datorat unirii în credinţă a tuturor acelora care aveau acelaşi Duh.

Ap. Pavel, care a venit la Domnul mai târziu, chiar dacă a primit Evanghelia „prin descoperirea lui Isus Cristos”, nu a desconsiderat pe ceilalţi apostoli, ci i-a considerat ca stâlpi ai Eclesiei.

Dacă au existat unele devieri de la linia trasată de Domnul, acest lucru s-a întâmplat datorită activităţii satanei care a căutat atunci, ca şi astăzi, să scindeze pe credincioşi şi să-i împartă în partide.

Să ne aducem aminte de prima mare adunare de la Ierusalim, când apostolii şi presbiterii au adus hotărâri concrete, punând capăt neînţelegerilor. Hotărârile luate la Ierusalim au fost respectate de către fraţi. Pavel şi Barnaba în misiunile lor au pus presbiteri în fiecare biserică pe unde au trecut. După ce s-au rugat şi au postit i-a încredinţat în mâna Domnului.

De asemenea, Pavel dă instrucţiuni  copiilor săi în credinţă Timotei şi Tit, poruncindu-le să pună rânduială în toate bisericile prin care trec, la fel cum l-au văzut că a făcut el.

Oamenii lui Dumnezeu care au primit sarcina de a lucra pe câmpul Evangheliei, au purtat pe umerii lor o mare responsabilitate. În Eclesie lucrurile au rămas la fel şi azi. Cine vrea să fie întrebuinţat pentru vestirea Evangheliei, trebuie mai întâi să se cerceteze dacă este în stare să înveţe şi pe alţii. Astăzi nu toţi cei ce trec pe la „amvoane” sunt rânduiţi să vestească Evanghelia.

Domnul doreşte să fie rânduială în Eclesia Sa.

Ap. Petru îndeamnă pe presbiteri: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine.”(1Pet. 5:2).

Nu numai bătrânii, ci şi credincioşii au responsabilitate. În Scrisoarea către Evrei citim: „Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele…”(Evrei 13:17). „Vă rugăm fraţilor să priviţi bine pe cei c e se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc.”!Tes. 5:12).

Pentru a strica unitatea credincioşilor, satan pe tot parcursul veacului evanghelic a căutat, şi de multe ori a reuşit, să nască în inima unui credincios mândria, egoismul, fanatismul. Astfel de lucruri se întâmplă şi în zilele noastre. Din când în când ridică la răzvrătire ceata lui Core, Datan şi Abiram.

Unii se cred mai sfinţi ca alţi şi refuză să se asemene cu fratele său, „nenorocitul” de vameş.

Pe cei prinşi în capcana sa, deavolul îi umflă în pene, făcându-i să se considere superiori altora.

De aici, dezbinarea care se iveşte uneori în adunări. Acest lucru este pe placul lui satan.

Nici armonia din Eden nu a fost privită cu plăcere de „şarpele cel vechi”. El a căutat un mijloc, şi a găsit, să tulbure pacea şi liniştea din Paradis. De atunci şi până azi, satan este mânat de aceeaşi ambiţie; să rupă legăturile frăţeşti, să strice unitatea şi armonia din Eclesia lui Dumnezeu.

Deviza lui este să dezbine şi apoi să stăpânească.

Să veghem şi să fim atenţi la toate manevrele înşelătoare ale adversarului. Să nu permitem ca vreun duh de mândrie, de invidie, de ceartă să ne invadeze fiinţa.

Să nu fim Diotrefi, la care să ne placă întâietatea între fraţi.

Îndemnul ap. Pavel spus corintenilor să ne pătrundă mintea şi inima în fiecare zi:

„Vă îndemn fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi totdeauna acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire.”(1Cor. 1:10).

AMIN!

Mărturii despre Fiul lui Dumnezeu

Generaţii întregi de „capete luminate” au disecat viaţa lui Isus în totalitatea ei. Unii au făcut acest lucru din curiozitate, alţii din simpatie, unii din fantezie, alţii din onestitate. Cei mai mulţi, însă, au abordat subiectul cu necredinţă şi chiar cu sarcasm.

Ei zic: Isus a fost o realitate istorică, un geniu religios, dar din ignoranţă şi neavând acces la ştiinţa indistructibilă a lui Dumnezeu, îi tăgăduiesc originea cerească.

Dacă debilitatea unor minţi constituie impedimentul în calea recunoaşterii originii transcendente a lui Isus, aceasta nu înseamnă că viaţa Lui nu se reflectă autentic şi profund în scrierile discipolilor Săi, precum şi în nenumărate alte scrieri de la Isus şi până azi.

Isus nu s-a deosebit de alte fiinţe umane.Deşi era Fiul lui Dumnezeu a fost bătut şi chinuit, legat la stâlpul imfamiei ca cel mai ordinar trădător.

 Se pare că, parousia lui Mesia în mijlocul evreilor nu a fost un argument destul de palpabil şi evident pentru ca aceştia să-şi cunoască vremea cercetării. La fel şi astăzi, inepuizabilele dovezi care atestă că Isus a venit din cer ca să răscumpere omenirea, „să aducă pacea şi înfrăţirea tuturor”, nu sunt luate în considerare de majoritatea oamenilor. Cei mai mulţi se întreabă şi astăzi: „Tâmplarul din Nazaret chiar a fost Fiul lui Dumnezeu?”

Mărturiile proorocilor care au vorbit despre Mesia cu multe sute de ani mai devreme de a veni pe pământul nostru sunt evidente. Proorocii erau interesaţi de vremea când vor avea loc aceste lucruri şi se va înfăptui răscumpărarea omului din păcatul strămoşesc. În ei era Duhul lui Cristos, atunci când vesteau patimile Sale şi slava ce va urma.

Despre Isus mărturiseşte Tatăl: Isus zice: „Dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Este un Altul care mărturiseşte despre Mine; şi ştiu că mărturisirea pe care o face El despre Mine este adevărată (…) Tatăl care m-a trimis a mărturisit el însuşi despre Mine.”(Ioan 5:31,32…37)

De asemenea avem mărturia lui Ioan Botezătorul: „A venit ca martor ca să mărturisească despre lumină…”(Ioan 1:7).

Chiar Isus de-a lungul învăţăturilor Lui a mărturisit despre El însuşi.

Dacă astăzi mulţi învăţători, cu diferite doctrine spun: aceasa-i adevărul, aceasta-i calea; mergeţi pe ea, Isus nu numai dă soluţia, ci El este soluţia, zicând: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; Eu sunt pâinea vieţii; Eu sunt lumina lumii; Eu sunt învierea şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine.”

Isus ştia cine este. El a chemat oamenii să-I urmeze. Invitaţia Lui a sunat ca o poruncă. Ea se aude şi azi. „Veniţi la Mine”; „Cine crede în Fiul are viaţă veşnică”(Ioan 3:36).

Isus ştia că este Mesia, cel descris în VT. Faptul că s-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu a stârnit mânia cărturarilor şi fariseilor.

Într-o zi, adresându-se iudeilor, Isus a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, că dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.” Aceasta era pentru ei prea de tot. „Cine te crezi tu că eşti”? Isus a răspuns: „Dacă mă slăvesc Eu însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu mă slăveşte, El, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru.”(Ioan 8 51-54).

Isus a făcut multe mărturii desre Sine, nu le putem cuprinde pe toate în acest subiect. Faptele Sale confirmă mărturiile pe care le-a spus.

Evreii au fost uimiţi de minunile Sale, de înţelepciunea Sa. I-a uimit autoritatea, onestitatea, felul de a vorbi. „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.”(Ioan 7:46). „Ei erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu putere.”(Luca 4:32). Niciodată n-a şovăit, nu s-a încurcat, nu s-a contrazis şi nu a retras din ce a zis nici un cuvânt.

A vorbit cu siguranţă despre viitor. A dat sfaturi, porunci, a rostit făgăduinţe. A promis că va reveni, ca să judece lumea şi să învieze morţii.

Etalonul de măsură va fi atunci, ca şi astăzi, credinţa în sângele ce a fost vărsat pe Golgota.

Pe cei ce l-au mărturisit înaintea oamenilor, îi va mărturisi şi El înaintea Tatălui, dar se va lepăda de cei ce se vor lepăda de El.

Minunile lui Isus întregesc mărturiile despre El. Valoarea acestor minuni constă mai mult în importanţa lor spirituală, decât în caracterul supranatural. Prin aceste „semne” sau minuni, El a vorbit tuturora într-un limbaj codificat despre misiunea Sa în „valea umbrei morţii” şi slava ce va urma.

Cei patru evanghelişti care vorbesc despre aceste minuni nu le-ai inventat ei. Nu aveau nici un interes, nici un câştig.

Istoria aminteşte despre Alexandru cel Mare, despre Napoleon cel Mare, despre Carol cel Mare etc. Isus nu este Cel Mare, este prea puţin acest superlativ. EL este UNIC. Este Isus, Fiul lui Dumnezeu. Măsurile noastre omeneşti nu-i cuprind dimensiunea. El depăşeşte analizele noastre.

Puţinul pe care îl ştim despre Fiul lui Dumnezeu, ţine de întinderea neştiinţei noastre.

Să-I respectăm altruismul!

Să-I respectăm sacrificiul!

AMIN!

               Epistola lui Cristos

Fructul nostru de iubire va fi un plăcut prinos,

Dacă-n inimi avem scrisă „Epistola lui Cristos”.

Tot ceea ce ni se cere nu-i o taină, nu-i mister,

Trebuie s-avem ca Domnul trăsături de caracter.

Dragostea e cea mai mare calitate pe pământ,

Ea izvorăşte din ceruri, vine de la Tatăl Sfânt.

Domnul nostru din iubire pentru noi a fost străpuns,

Cea mai mare însuşire arătată de Isus.

Dacă n-ar fi fost iubirea pentru omul păcătos,

N-ar fi fost răscumpărare, nici iertare, nici Cristos.

Dar Tatăl nostru din ceruri, care este Dragostea

Şi-a trimis în lume Fiul ca să moară pentru ea.

O iubire altruistă dorim şi noi să avem,

Să arătăm la vrăşmaşi prin iubire, ce suntem.

Să iubim pe Domnul Isus plini de dragoste şi zel,

Şi pe toţi semenii noştri, ca să semănăm cu El.

Înţelepciunea divină, un alt atribut frumos,

Este dar nemeritat pentru omul credincios.

Înţeleptul Creator, pe Domnul nostru cel sfânt

L-a făcut „Înţelepciune” şi în fapte şi-n Cuvânt.

Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii, atenţi şi prevăzători,

Fiţi, dar, blânzi ca porumbeii, pe deplini liniştitori.

Un cuvânt de-nvăţătură ne-ndeamnă să fim deştepţi,

Stând mereu cu înţelepţii vom fi şi noi înţelepţi.

Dacă vrem să fim oneşti, să acceptăm realitatea,

Trebuie să fim corecţi şi să nu călcăm dreptatea.

Dreptatea e temelia, baza Tronului ceresc,

E standardul echităţii, atribut Dumnezeesc.

Aici jos, în lumea noastră, Domnu-n toate a fost drept,

Când l-au chinuit vrăşmaşii, l-au chinuit pe nedrept.

Să fim şi noi echitabili, cu spirit de-nvăţăcel,

Ca să poată lumea spune că noi semănăm cu El.

Dacă ne uităm la Domnul cum în toate a răbdat,

Cum l-a tăgăduit Petru şi cum Iuda l-a trădat,

Ne-ntrebăm, privind Oglinda: oare fraţii Lui suntem,

Că această însuşire tot mai puţin o avem?

Să privim „Modelul” nostru ce caracter a avut,

Drept şi foarte iubitor, răbdător şi priceput.

Să fim şi noi caractere nobile şi de folos,

Să avem scrisă în inimi „EPISTOLA Lui CRISTOS”.

Nu cu pană ori condei, cu cerneală pe hârtie,

Ci cu Duhul de viaţă garantat pentru vecie;

Nu pe table ori pe piatră, ci aşa cum ni s-a spus,

Scrisă în inimi de carne, - EPISTOLA Lui ISUS!

            Sărbătoarea vinului

„Veniţi şi cumpăraţi vin … fără bani şi fără plată” (Isaia 55:1)

Pentru a transmite poporului Israel mesajele lui Dumnezeu, profeţii s-au folosit de lucruri comune vieţii de toate zilele ca să poată fi înţeleşi mai uşor.

Dealurile Palestinei erau bogate în vii, iar belşugul strugurilor plini de must dădeau un vin ales ce înveselea, dar şi îmbăta pe consumatorii fără de măsură.

Când patriarhul Iacov la moartea sa şi-a chemat fiii ca să le dea binecuvântarea, zice despre Iuda din care a ieşit „Şilo”, adică Mesia: „El îşi leagă măgarul de viţă, şi de cel mai bun butuc de viţă mânzul măgăriţei lui; Îşi spală hainele în vin şi mantaua în sângele strugurilor.” (Genesa 49:11).

Despre El ne spune profetul că vine din Edom (roş), din Boţra (culesul viilor), călcând mândru în plinătatea puterii Lui. „Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea şi am putere să izbăvesc!”(Isaia 63:1). El singur calcă în teasc în ziua răzbunării, pentru că vine anul celor răscumpăraţi ai Săi.

Era atâta abudenţă de vin în Israel, că dacă cineva, simbolic vorbind, dorea să-şi spele hainele în vin o putea face. Vinul simbolizează sângele. Sângele Legământului Nou care a curs pe Golgota pentru noi şi nu numai pentru noi, ci pentru întreaga lume.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16).

Afirmaţia profetului Mica cap. 4 versetul 4, este privită ca o prosperitate viitoare. „ … ci fiecare va locui  sub viţa lui şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura Domnului oştirilor a vorbit.”

Poporul Israel este ilustrat ca o vie mănoasă, care a fost plantată în cel mai bun pământ. „I-a săpat pământul, l-a curăţat de pietre şi a sădit în el viţele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei şi a săpat un teasc, apoi trăgea nădejde că are să-i facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbaticii.” (Isaia 5:2). Poporul Israel după trup, ales de Dumnezeu, simbolizează Israelul spiritual, „Biserica Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.”(F.A. 20:28).

Când oamenii credinţei neglijează să lucreze „via”, nefiind nişte lucrători admirabili, via nu mai dă rodul dorit. Vinul ce rezultă nu mai poate fi băut. Acest vin nu mai „…înveseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni.”(Jud. 9:13). Lenevirea lucrătorilor lasă gardurile dărâmate, prin care pătrund „vulpile mici ce strică viile.” (Cântarea c. 2:15).

Eclesia chemată este via Domnului. Proprietarul viei s-a îngrijit să-i facă un gard de protecţie, să-i zidească un turn şi să-i sape un teasc. Cu toate acestea unele părţi din vie fac struguri sălbatici.

Aceasta nu din vina Proprietarului, care a sădit în via Sa viţele cele mai alese, ci din cauza lucrătorilor care devin aroganţi, privind via ca pe un bun al lor. Şi astfel via, care odată era adevărată, devine o vie falsă.

Orice vie contrafăcută care pretinde că este via lui Dumnezeu va fi culesă la timpul potrivit de către Îngerul ce-şi va arunca cosorul pe pământ, iar strugurii ei vor ajunge în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. (Apoc. 14:19).

Călcarea teascului este o curmare a relelor care au ponegrit Numele Sfânt al lui Dumnezeu şi a Fiului Său.

Nu tot aşa se întâmplă cu via adevărată, care bine îngrijită, dă un vin dulce, dătător de viaţă. În vechime vinul dulce era o parte a jertfei preoţilor. El semnifică învăţăturile pure ale adevărului.

Acest vin nu este îmbătător ci, dimpotrivă, înveselitor. Este vinul NOU ce se va bea în Împărăţie.

Acolo şi atunci va fi o sărbătoare a vinului! 

FANATISMUL – boala copilăriei spirituale!

Fanaticul este un pătimaş al convingerilor sale şi intolerant faţă de convingerile altora. Se consideră singurul depozitar al adevărului. Doreşte ca toţi să creadă la fel, chiar dacă argumentele Scripturale nu sunt în favoarea lui.

Dacă se întâmplă ca cineva să aibă o purtare deosebită de a sa, o vorbire deosebită, o înţelegere mai profundă decât a sa despre lucrurile descoperite de Scripturi, bietul fanatic se tulbură, umblă cu faţa posomorâtă, iar atunci când se iveşte ocazia îşi recită de la amvon aceaşi partitură de păreri personale, chiar dacă majoritatea ascultătorilor au alte opinii.

Fanaticul se laudă că nu se abate de la Cuvântul lui Dumnezeu, nici în stânga nici în dreapta, dar în cele mai multe cazuri interpretează lucrurile eronat, depăşind Cuvântul.

Fanaticul este un factor care se opune deacurmezişul în calea unităţii frăţeşti, pretinzând ca întreaga Scriptură să fie înţeleasă de toţi prin ochelarii lui subiectivi.

În spatele fanaticilor stă marele adversar, care încearcă să tulbure eclesia, să semene discordie între fraţi şi să le arate câte erori au făcut înaintaşii credinţei, iar noi trebuie să fim mai circumspecţi şi să nu ne lăsăm duşi de valuri, de metode, idei şi obiceiuri ale altor oameni.

Aceasta este şoapta perfidă a adversarului, care se pricepe să înşele cu abilitate lipsa noastră de vigilenţă.

Fanaticii nu s-au născut în vremea noastră. Ei au existat şi pe vremea ap. Pavel. Unii din mândrie şi fiind invidioşi au început să propovăduiască şi ei Evanghelia, dar din „slavă deşartă”, dorind să-şi arate superioritatea faţă de Pavel. Diotref, de exemplu,” îi plăcea să aibă întâietatea în Biserică şi nu voia să ştie de apoistoli.” (3Ioan v 9).

Dorinţa ap. Pavel era de a vedea pe credincioşi uniţi.

El ne îndeamnă: „Fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire.”(1Cor. 1:10); „Stăruiţi în dragoste frăţească.”(Evrei 13:1); „Aţi fost învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii.”(1Tes. 4:9).

În ultima seară petrecută cu ucenicii Săi, Isus s-a rugat Părintelui ceresc: „Mă rog ca toţi să fie UNA, cum Tu Tată eşti în Mine şi eu în Tine; ca şi ei să fie UNA în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”(Ioan 17:21). Să nu uităm niciodată rugăciunea lui Isus! Să ne atragă ca un magnet pe toţi laolaltă!

„Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.”(1Ioan 4:11).

 Dumnezeu să ne ferească de fanatism!

AMIN! ;

“…Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine…”

Sfaturile înţelepte şi pline de iubire, dezvăluirile pe care Isus le face prietenilor Săi în seara Cinei de amintire, au constituit pentru apostoli, pentru urmaşii lor precum şi pentru noi astăzi, cele mai dulci mângâieri, care amplifică mereu expresia Domnului: “Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine.”

Această promisiune făcută în intimitate prietenilor Săi, n-a fost înţeleasă atunci de gândirea naturală a ucenicilor. Dar după patruzeci de zile, urcaţi fiind pe muntele Măslinilor au privit uimiţi spre cer la Domnul lor care, se duce după cum a spus: “…la Cel ce M-a trimis.”

După ce ucenicii au fost martori oculari la acest eveniment, făgăduinţa făcută de Isus a prins viaţă în inimile lor, “Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine.”

De atunci această unire cu Domnul, care a promis că va reveni, a vibrat şi vibreză în inimile tuturor celor care au renunţat la interese lumeşti pentru un scop mai proslăvit.

Încă de pe vremea apostolilor  credincioşii s-au rugat mereu: “Vino, Doamne Isuse!”

Aparent, parcă lucrurile au rămas ca pe vremea când Domnul rosteşte promisiunea. Deşi majoritatea oamenilor vorbesc despre venirea lui Isus Cristos, totuşi puţini sunt cei ce doresc acest lucru, şi mai puţini sunt cei care au vegheat şi veghează vremea întoarcerii Sale.

Când Domnul Isus a şezut jos, pe muntele Măslinilor, ucenicii L-au întrebat: “Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri? Care va fi semnul venirii Tale şi a sfârşitului veacului?”

Isus le înşiră mai multe evenimente istorice care au să se întâmple, dar îi atenţionează că: “acestea nu vor fi decât începutul durerilor.” Şi adaugă: “Îndată după aceste zile de necaz , soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului (dovada prezenţei Sale)… (Mat: 24:29,30).

Traducătorii sunt de acord că “parousia” care apare în v 37 este tradus greşit prin “venire”. Traducerea corectă este “prezenţă”. “Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la prezenţa Fiului Omului.”(Mat. 24:37).

Care au fost zilele lui Noe? Timpul când Noe a fost în mijlocul generaţiei Sale. Care sunt zilele lui Isus? Timpul când Isus se amestecă prin prezenţa Sa în treburile naţiunilor.

Creştinul adevărat trbuie să fie foarte vigilent pentru a evita capcanele teoriilor nescripturale despre parousia Domnului nostru. “Voi nu sunteţi în întuneric ca ziua aceea să vă prindă dormind” – ne avertizează ap. Pavel prin epistola către Tesaloniceni. De aceea ne interesează, pe lângă frumuseţea adevărului, şi unde ne găsim noi pe fluviul vremurilor. Care evenimente au avut loc şi care urmează în viitor. “Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele …”, spunea Domnul ucenicilor.

În primul rând parousia sau prezenţa Domnului va fi secretă. “Ziua Domnului va veni ca un hoţ…”(2Pet. 3:10). Un hoţ intră în casă fără să fie văzut de către cei mai mulţi oameni. Doar cei care stau în observator şi veghează surprind momentul.

La timpul prezenţei Domnului lumea este într-o totală necunoştinţă despre acest lucru. Mai târziu va fi descoperită tuturor.

Pentru aceasta se foloseşte un alt cuvânt în limba greacă: “apocalipsis.” O descoperire într-o flacără de foc aducând răzbunare. Avem aici textul ap.Pavel: (2Tes. 1:7-9)

Să examinăm câteva posibile semne ale prezenţei lui Cristos:

Revin la Ev. după Luca 17:26. “Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului Omului…” Aici comparaţia nu este între prezenţa lui Noe în timpul potopului şi prezenţa lui Cristos în timpul necazului cel mare. Nici între venirea potopului şi venirea Domnului. Textul se referă la zilele lui Noe înainte de potop şi zilele prezenţei Domnului înainte de strâmtorarea care va încheia acest veac. Şi într-un caz şi în celălalt, oamenii sunt într-o totală ignoranţă.

Drept urmare ar trebui să vedem unele semne înainte de strâmtorare, referitor la prezenţa Domnului.

Un alt semn, şi poate cel mai evident, este renaşterea poporului Israel. Profeţia lui Isus: “Iată vi se lasă casa pustie”, a avut ca urmare risipirea şi prigonirea lui Israel printre toate neamurile de pe pământ. Dar Israel a renăscut. De dragul lui Iahve s-a întors de fiecare dată în patria lui.

Istoricii sunt de acord că renaşterea lui Israel este un miracol al istoriei.

Smochinul descris de ev. Mat. 24:32; Marc. 13:28; Luca 21:29, a înfrunzit şi a revenit la viaţă.

Domnul a spus ucenicilor, că atunci când vor vedea smochinul înfrunzind să ştie că vara este aproape – adică Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.

Reapariţia lui Israel pe harta lumii este o dovadă incontestabilă că Isus a primit de la Tatăl Său domnia de drept asupra naţiunulor. “El le va zdrobi cu un toiag de fier şi le va sfărâma ca pe vasele unui olar.”(Ps. 1:9). “El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi ostroavele vor nădăjdui în Legea Lui.”(Isa. 42:4).

Dacă smochinul este simbolul naţiunii lui Israel, ceilalţi copaci ilustrază naşterea altor naţiuni.

În prima ep. a ap. Pavel către Corinteni, cap. 4v5 citm: “De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor…”

Până acum niciodată n-au fost demascaţi şi judecaţi de către justiţie – atâţea corupţi, atâţea oameni de stat, atâţea economişti, atâţea politicieni, lideri de sindicate şi chiar oameni în sutană. În toate ţările lucrurile făcute la întuneric încep să iasă la iveală, datorită luminii aduse de prezenţe Domnului. Întunericul refuză să le mai ascundă.

Cad rând pe rând tiranii despotici. Conflictul dintre capital şi muncă este tot mai acut. Strigătele lucrătorilor pentru plata lor cresc de la o zi la alta. Niciodată n-a fost garantat prin lege dreptul muncitorilor de a face grevă, de a face presiuni asupra conducerilor pentru creşterea salariilor şi condiţii mai bune de muncă. Toate acestea sunt semne evidente ale prezenţei lui Cristos.

Domnul nostru vine să calce din munte în munte, din deal în deal, să echilibreze lucrurile, să le niveleze. Aceasta nu convine avuţilor şi de aceea conflictul dintre bogaţi şi săraci creşte mereu.

Acest conflict va sfârşi într-o anarhie.

O altă dovadă sunt războaiele şi pregătirile de război. Toate aceste lucruri se întâmplă în ziua cea mare a mâniei Domnului, aşa cum citim în Ţefania cap.1v14,15,16…

În Ioel, cap. 3v10, citim că în timpul acestor războaie: “Cel slab să zică: sunt tare!” Şi chiar acest lucru se întâmplă în zilele noastre. Vedem naţiunile slabe ridicându-se în faţa marilor puteri pentru a-şi apăra drepturile.

Sunt multe alte semne, dar mă opresc la unul singur pe care Pavel îl scrie lui Timotei: “Să ştii că în zilele di urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu…”(2Tim. 3:1-5).

Cine ar putea spune că această scriptură nu se îndeplineşte în zilele noastre? Este o dovadă palpabilă că ne găsim în zilele din urmă.

Către biserica di Filadelfia, a şasea etapă de dezvoltare a Eclesiei, Domnul zice: “ Eu vin curând” (Ap.3:10), iar către cea din Laodicea, a şaptea etapă, Domnul spune: “Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.”(Ap. 3:20). Am putea refuza să-I auzim bătaia, adică să refuzăm a ne cunoaşte vremea cercetării ori să-I deschidem uşa. Cu toate acestea, El este prezent, fie că recunoaştem, fie că nu. Dacă cineva se eschivează de lumină, prin aceasta nu poate stinge soarele de pe cer. Trebuie doar să cunoaştem felul întoarcerii Domnului nostru.

Cei care au înţeles şi acceptă acest lucru au parte de un bogat ospăţ spiritual aici, dincoace de văl.

Acest ospăţ este o parte din binecuvântările Bisericii de care beneficiază în timpul întoarcerii Domnului. Chiar dacă ospăţul este unul special, el nu are loc în cer, ci aici pe pământ şi la masa aceasta am fost onoraţi şi noi să luăm parte.

Lăudat fie Dumnezeu care ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia de dragoste a Fiului Său.

AMIN!

Extras dintr-un calendar

12 ianuarie: După sărbătorile de sfârşit de an, odihnă completă.

7 februarie: Mare curăţenie în casă. Mi-au schimbat locul. M-au surghiunit într-un colţ.

2 martie: Fără să ştiu pentru ce, iarăşi mi-au schimbat locul.

5 martie: Înţeleg de ce m-au scos din colţul negru. Era aşteptată bunica. Ea m-a ţinut multă vreme pe genunchii ei. Pentru prima dată m-am simţit iubită.

17 martie: Bunica a plecat. Nimeni nu se mai ocupă de mine.

21 martie: Mare eveniment. Astăzi m-au dus la adunare.

10 aprilie: Mă simt mereu părăsită. Niciodată nu se vorbeşte de mine, niciodată nu mă consultă.

1 iulie: Pregătire de călătorie. Se umplu valizele. Cineva, arătându-mă, a pus întrebarea: „O luaţi”? Răspunsul a căzut ca plumbul: „Nu e nevoie”!

Iulie: singură lăsată acasă.

1 august: Întoarcerea din vacanţă. M-au acoperit cu ecusoane aduse din călătorie. Nu mă simt bine deloc.

10 august: Dificultăţi, îngrijorări. Încercări în casă. Aş fi avut multe lucruri de spus dacă m-ar fi consultat; multă mângâiere de dăruit.

Povestea imaginară a unei Biblii.

Gânduri despre rugăciune

Eclesia şi-a început activitatea în atmosfera rugăciunii.

Adeseori în rugăciune inima sângerează, adică ochii varsă lacrimi.

Prin rugăciune creatura se întâlneşte cu Creatorul. Este singura ei şansă de a călători în transcendent, iar Dumnezeu nu-i refuză omului această posibilitate.

Rugăciunea este liman pentru cei învăluiţi de vifor, ancoră pentru cei purtaţi de valuri, toiag pentru cei osteniţi, comoară pentru cei săraci în duh!

Prin rugăciune, fiinţa umană naufragiată pe „marea de sticlă amestecată cu foc”, îşi găseşte liniştea eternităţii, ancorând în portul păcii divine.

Putem să ne însuşim toată istoria neamului omenesc, întreaga filozofie a Planului de răscumpărare, dar dacă ne lipseşte legătura cu „puternica Cetate a infinitului”, nu suntem nimic din punct de vedere Dumnezeesc.

Cei care n-au trecut niciodată cu Isus pârâul Chedron, n-au ascultat niciodată cu o ureche supusă la poarta grădinii Ghetsimani rugăciunea lui Isus, nu vor putea niciodată gusta cât de bun este Domnul.

Isus, Marele Preot este Mijlocitorul, care duce jertfele noastre de laudă şi mulţumiri în faţa lui Dumnezeu. Chiar dacă rugăciunile noastre sunt uneori slabe, incomplete şi nedesăvârşite, Isus le prezintă Tatălui ca pe un merit al Său. Astfel, ele devin un miros bine plăcut.

Rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care Isus a spus-o ucenicilor Săi este atât de simplă, dar atât de frumoasă şi completă în profunzimea ei.

E lipsă de respect din partea noastră când ne rugăm puţin. Cum suntem oare priviţi de către oştile cereşti care zi şi noapte îi cântă osanale şi aduc laudă Creatorului?

Toţi cei care am gustat „cât de bun este Domnul”, care ne-am eliberat din strâmtele zări ale îngrădirilor omeneşti şi am privit prin credinţă astrele şi chiar dincolo de ele, să cultivăm cu sinceritate şi evlavie, cu pasiune şi credinţă, o viaţă sfântă de rugăciune.

AMIN!

Credinţă şi credulitate

Este o mare greşeală a spune că toţi oamenii au credinţă. Noi în calitate de creştini nu vorbim despre credinţă ca despre o convingere, o siguranţă, o certitudine despre un lucru pământesc. Acest fel de credinţă o au toţi oamenii. Credinţa noastră este convingere despre existenţa lui Dumnezeu şi încrederea fără rezerve în promisiunile Sale.

Credinţa este un dar de la Dumnezeu şi se bazează pe o concluzie pozitivă argumentată de Sfintele Scripturi despre lucrurile care nu se văd.

Credinţa are o temelie sigură în Cuvântul lui Dumnezeu, care este Spirit şi Viaţă. Credinţa se întemeiază pe un esenţial de cunoştinţe despre Dumnezeu şi Planul Său.

Este marele principiu al vieţii divine.

Credinţa face prezent viitorul şi invizibilul vizibil. Noi suntem îndreptăţiţi să trăim prin credinţă ; stăm în picioare prin credinţă şi umblăm prin credinţă.

A crede înseamnă a se odihni cineva în întregime pe credincioşia şi desăvârşirea lui Dumnezeu; înseamnă a crede fiecare Cuvânt ieşit din gura Sa ca fiind mai real decât realitatea însăşi.

Credulitatea, în schimb, se bazează pe dovezi slabe şi neconcludente. Credulitatea se bazează pe părerile altora, pe presupuneri, fără să aprofundeze fenomenul. Nu are o bază temeinică în Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu toţi oamenii care cred că există Dumnezeu au credinţă.

Credinţă înseamnă a te încrede cu toată fiinţa în singurul Dumnezeu, Tată al tuturor şi în singurul Său Fiu, Isus Cristos.

Credinţă înseamnă să te încrezi cu toată puterea şi putinţa în Taina voiei Sale , pe care ne-a descoperit-o prin Planul alcătuit în Sine Însuşi, de a uni iarăşi, în Cristos, toate lucrurile din cer şi cele de pe pământ.

Credinţa adevărată nu vine prin auzirea altor lucruri, ci numai prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Mai întâi are loc o apreciere intelectuală a Cuvântului, iar apoi o încredere nezguduită în acest Cuvânt.

Mulţi oameni aud şi unii chiar apreciază Cuvântul lui Dumnezeu, dar dacă nu se bazează pe acest Cuvânt nu au credinţă. Nimeni, însă, nu se poate baza pe Cuvânt, dacă n-are cunoştinţă. Creşterea în har şi cunoştinţă la care a ajuns cineva, trebuie foarte mult apreciată, atât în particular cât şi în Biserică. Credinţa care vine din această cunoştinţă ne face tari în Domnul şi în puterea tăriei Sale.

Acest lucru se întâmplă numai dacă suntem întemeiaţi în credinţa dată odată sfinţilor.

Între un creştin întemeiat în credinţă şi unul care este întemeiat în credulitate este deosebirea că, primul este întemeiat în adevăr, iar celălalt în eroare.

Nimic nu ne poate alina durerile şi necazurile noastre, decât credinţa puternică în Dumnezeu şi Cuvântul Său.

Cuvântul este asemenea unei harfe care produce în inimile noastre o muzică armonioasă ce nu se poate descrie. Strunele acestei harfe sunt pline de Spirit Sfânt.

Când un copil al lui Dumnezeu atinge aceste coarde, ele produc o muzică minunată şi chiar dacă ne găsim pe o „mare de sticlă”, cântăm un măreţ imn Mirelui drag, Domnului domnilor şi Împăratului împăraţilor.

Ferice de omul care se încrede în Domnul! (Ps. 34:8).

                   Rugăciune

“Doamne,

Ajută-mă să le pot spune celor puternici adevărul în faţă,

Să nu mint…doar pentru a câştiga aplauzele celor slabi.

Dacă-mi dai binecuvântare – nu mă lăsa să fiu mândru,

Dacă-mi dai putere – nu-mi lua raţiunea,

Dacă-mi dai succes – nu mă lipsi de demnitate;

Ajută-mă ca întotdeauna să văd şi reversul medaliei.

Nu mă lăsa să-i învinovăţesc pe alţii pentru că nu gândesc ca mine!

Învaţă-mă să-mi iubesc semenii ca pe mine însumi;

Învaţă-mă să mă judec cum judec pe alţii.

Nu mă lăsa să alunec în orgoliu şi nici în disperare sau eşec,

Chiar dacă eşecul este experienţa care precede triumful.

Învaţă-mă ca în ciuda suferinţei, să pot merge înainte;

Învaţă-mă ca în ciuda decepţiilor să nu-mi pierd încrederea;

Învaţă-mă că a ierta este cel mai înţelept lucru pentru cel puternic,

Şi că răzbunarea este semnalul primitiv al celui slab.

………………………………………………………………………………………………………

Dacă îmi iei binecuvântarea – lasă-mi speranţa;

Dacă îmi iei succesul – lesă-mi puterea de a trece peste eşec!

Dacă eu aş greşi cuiva – dă-mi puterea să-mi cer iertare,

Dacă cineva mi-ar greşi mie – dă-mi putere şi curaj să-l iert!

DOAMNE,dacă eu uit de Tine, Tu…să nu uiţi de mine!”