Credinţă şi credulitate

Este o mare greşeală a spune că toţi oamenii au credinţă. Noi în calitate de creştini nu vorbim despre credinţă ca despre o convingere, o siguranţă, o certitudine despre un lucru pământesc. Acest fel de credinţă o au toţi oamenii. Credinţa noastră este convingere despre existenţa lui Dumnezeu şi încrederea fără rezerve în promisiunile Sale.

Credinţa este un dar de la Dumnezeu şi se bazează pe o concluzie pozitivă argumentată de Sfintele Scripturi despre lucrurile care nu se văd.

Credinţa are o temelie sigură în Cuvântul lui Dumnezeu, care este Spirit şi Viaţă. Credinţa se întemeiază pe un esenţial de cunoştinţe despre Dumnezeu şi Planul Său.

Este marele principiu al vieţii divine.

Credinţa face prezent viitorul şi invizibilul vizibil. Noi suntem îndreptăţiţi să trăim prin credinţă ; stăm în picioare prin credinţă şi umblăm prin credinţă.

A crede înseamnă a se odihni cineva în întregime pe credincioşia şi desăvârşirea lui Dumnezeu; înseamnă a crede fiecare Cuvânt ieşit din gura Sa ca fiind mai real decât realitatea însăşi.

Credulitatea, în schimb, se bazează pe dovezi slabe şi neconcludente. Credulitatea se bazează pe părerile altora, pe presupuneri, fără să aprofundeze fenomenul. Nu are o bază temeinică în Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu toţi oamenii care cred că există Dumnezeu au credinţă.

Credinţă înseamnă a te încrede cu toată fiinţa în singurul Dumnezeu, Tată al tuturor şi în singurul Său Fiu, Isus Cristos.

Credinţă înseamnă să te încrezi cu toată puterea şi putinţa în Taina voiei Sale , pe care ne-a descoperit-o prin Planul alcătuit în Sine Însuşi, de a uni iarăşi, în Cristos, toate lucrurile din cer şi cele de pe pământ.

Credinţa adevărată nu vine prin auzirea altor lucruri, ci numai prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Mai întâi are loc o apreciere intelectuală a Cuvântului, iar apoi o încredere nezguduită în acest Cuvânt.

Mulţi oameni aud şi unii chiar apreciază Cuvântul lui Dumnezeu, dar dacă nu se bazează pe acest Cuvânt nu au credinţă. Nimeni, însă, nu se poate baza pe Cuvânt, dacă n-are cunoştinţă. Creşterea în har şi cunoştinţă la care a ajuns cineva, trebuie foarte mult apreciată, atât în particular cât şi în Biserică. Credinţa care vine din această cunoştinţă ne face tari în Domnul şi în puterea tăriei Sale.

Acest lucru se întâmplă numai dacă suntem întemeiaţi în credinţa dată odată sfinţilor.

Între un creştin întemeiat în credinţă şi unul care este întemeiat în credulitate este deosebirea că, primul este întemeiat în adevăr, iar celălalt în eroare.

Nimic nu ne poate alina durerile şi necazurile noastre, decât credinţa puternică în Dumnezeu şi Cuvântul Său.

Cuvântul este asemenea unei harfe care produce în inimile noastre o muzică armonioasă ce nu se poate descrie. Strunele acestei harfe sunt pline de Spirit Sfânt.

Când un copil al lui Dumnezeu atinge aceste coarde, ele produc o muzică minunată şi chiar dacă ne găsim pe o „mare de sticlă”, cântăm un măreţ imn Mirelui drag, Domnului domnilor şi Împăratului împăraţilor.

Ferice de omul care se încrede în Domnul! (Ps. 34:8).