Iubire

Iubire, giuvaerul existenţei mele,
Atâţea ani ai petrecut cu mine,
Tu-mi eşti şi azi puterea ce mă ţine,
Veşmânt curat ce mă împodobeşti
Cu multe bucurii, dar şi suspine.

La sânul Tău mi-am ancorat nădejdea,
Atunci, demult, când eram un copil,
Cu farmecul Tău tandru şi subtil
Mi-ai fascinat toată fiinţa,
De-atunci te-ador mereu şi te admir.

Nu m-ai lăsat în noapte niciodată
Să rătăcesc pierdut ori părăsit,
Şi-n vremuri de restrişte m-ai iubit
Isuse drag – întâia mea iubire;
Eternă ţintă către infinit.

Înaintând spre orizontul meu de-apus
Rememorez momentele mei grele,
Îţi mulţumesc, că mai trecut prin ele,
Şi-n toată pribegia mea ai fost
Isuse, giuvaerul existenţei mele.

O Veste Minunată

"Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr." (Ioan 1:14)

Odată, demult, într-un miez de noapte s-a cântat de către îngeri, ca pe nişte harfe de aur: "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui". Aceasta era o cântare de mărire din cer, şi colinele Iudeii răsunară în noaptea naşterii Domnului de aceste glasuri armonioase, ce aduceau solia de pace, vestind pământului că în milenara lui existenţă a avut loc cel mai mare eveniment atunci, când cohortele oştilor cereşti s-au unit cu îngerul ce aduse-se păstorilor din câmpia Betleemul mesajul ceresc: "Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a un mântuitor, care este Hristos, Domnul." (Luca 2:10, 11) Acesta a fost mesajul îngerului. Noi putem vorbi oricând despre acest mesaj, chiar dacă data de 25 Decembrie nu este data reală în care s-a născut Domnul, ci este, probabil, data anunţării de către îngerul Gavril a conceperii Domnului în fecioara Maria. Naşterea a avut loc mai târziu cu nouă luni. Dar Cel pe care Îl iubim atât de mult, în serviciul căruia ne-am angajat până la moarte, a cărui naştere, moarte şi înviere înseamnă atât de mult pentru familia umană, merită să fie sărbătorit nu numai într-o zi, ci în fiecare zi de către toţi aceia care apreciază ce a făcut El pentru rasa noastră. Faptul că ne amintim în această vreme despre naşterea Domnului, înseamnă că îL iubim şi de aceea ne înteresează să ştim cât mai multe despre El.

Domnul nostru nu ne-a comunicat dorinţa de a serba naşterea Sa. Aşa că rămâne la latitudinea noastră, dacă să facem acest lucru sau nu. Avem însă responsabilitatea de a vorbi drept despre adevăr şi a spune răspicat că, data de 25 dec. nu este cea corectă.

Nu este scopul acestui articol de a dovedi prin argumente scripturale anul naşterii Domnului. Scopul este de a arăta vremea din an când a avut loc acest eveniment. Cel mai simplu calcul este următorul: Ştim cu certitudine că Domnul a murit primăvara, luna Nissan, la 33 ani şi jumătate. Socotind cealaltă jumătate pentru a ne da anul complet, ajungem la începutul luinii Octombrie. Cum s-a ajuns totuşi, ca lumea catolică şi ortodoxă, protestantă şi neoprotestantă să sărbătorească naşterea Domnului la 25 decembrie? Este acest lucru bazat pe Biblie?

Enciclopedia Americană ne informează: "Motivul pentru care sărbătoarea naşterii Domnului se ţine pe 25 dec. este destul de obscur. Se crede în general că această zi a fost aleasă pentru ca să coincidă cu sărbătorile păgâne care se ţineau în jurul solstiţiului de iarnă, când zilele încep să crească, pentru a celebra renaşterea soarelui. Saturnaliile romane (sărbători care îl celebrau pe saturn – zeul agriculturii şi forţa reînoită a soarelui) se ţineau tot în această perioadă."

Enciclopedia Catolică declară: "Data naşterii lui Hristos nu e cunoscută. Evangheliile nu indică nici luna, nici ziua. La 25 dec. anul 274 împăratul roman Aurelian a proclamat zeul soare ca principalul zeu protector al imperiului şi i-a dedicat un templu în câmpia lui Marte." Cu toate cele ce s-au scris în diferite enciclopedii, noi ştim precis că Domnul a murit îm luna Nissan la 33 ani şi jumătate. De aici putem socoti luna aproximativă când a avut loc naşterea Sa.

Pe noi însă, ne interesează mai mult mesajul îngerilor. "Vestea bună care va fi o mare bucurie pentru tot poporul." Mesajul a răsunat de-a lungul veacurilor până a ajuns la urechile noastre. El ne-a uimit când l-am auzit pentru prima dată şi de atunci ne bucură tot mai mult, pe măsură ce îi putem pătrunde proporţiile şi frumuseţile. Mesajul este veste bună nu numai pentru cei relativ puţini, care astăzi au urechi de auzit, ci la timpul hotărât de Dumnezeu, el va fi o mare bucurie pentru toţi oamenii. După cum fiecare membru al rasei umane se împărtăşeşte de consecinţele căderii lui Adam, adică de blestemul morţii, tot aşa fiecare membru al rasei umane a fost inclus în marele sacrificiu răscumpărător al Domnului. Deci tot poporul va beneficia de binecuvântările actului încheiat la Golgota.

Era de lipsă ca pentru eliberarea omului din starea sa decăzută să vină Marele Reformator şi Medic. Era profeţit acest lucru. Fiecare generaţie a lui Israel a aşteptat pe Eliberator, pentru că Patriarhul Iacov binecuvântase pe fiul său Iuda zicând: "Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele." Mai târziu Balaam îşi rosteşte şi el proorocia zicând: "Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel. El străpunge laturile Moabului, şi prăpădeşte pe toţi copiii lui Set...Cel ce se naşte din Iacov domneşte ca stăpânitor..." (Numeri 24:17,19). Dumnezeu a hotărât mai dinainte şi a pregătit condiţiile naşterii lui Isus. Nu numai timpul, dar şi locul. În Mica 5:2 citim: "Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va eşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei." Această făgăduinţă, precum şi altele s-au întipărit bine în minţile Israeliţilor şi aşteptau că se va naşte dintr-o femeie a poporului evreu un copil de parte bărbătească ce se va numi Mesia – Eliberatorul şi Regele lor. Cu toate acestea, ei n-au vegheat ca să-şi cunoască vremea cercetării şi din această cauză, când timpul naşterii Domnului a sosit, Dumnezeu a găsit potrivit ca la foarte puţini oameni să le facă cunoscut. Aşa se vede că numai păstorii Betleemului şi mai târziu nişte magi de la răsărit au fost favorizaţi de a se închina primii Mântuitorului. Mai era în Ierusalim un om numit Simion, "...el aştepta mângăierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era peste el, Mai era acolo şi o proorociţă, Ana, fata lui Fanuel, din seminţia lui Aşer..." (Luca 2: 25,36). Aceştia, se pare că, sunt cei la care Dumnezeu le face cunoscut că s-a născut un Mântuitor.

Revenind la mesaj vreau să spun că, cine niciodată nu a pătruns adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu nu va putea înţelege adevărata semnificaţie a mesajului. Nu va putea înţelege cum Dumnezeu Cel neschimbător, care a pronunţat un blestem asupra rasei, schimbă acest blestem în binecuvântare. Aici este cheia întregii filosofii a Planului divin. Dumnezeu să rămână neprihănit şi totuşi să socotească neprihăniţi pe cei care cred în Isus, după cum spune ap. Pavel în Romani 3:26.

Deşi au trecut multe secole de când masajul îngerului a răsunat pe câmpia Betleemului, acesta nu s-a împlinit decât într-o mică măsură, şi acest lucru doar prin credinţă. În loc de a aduce bucurie celor ce l-au recepţionat, masajul a adus tristeşe şi nefericire. Planul divin a fost discreditat şi Iahveh a fost dezonorat de către toţi aceia care timp de 2000 ani au schimbat în minciună adevărul. Au slujit şi s-au închinat mai degrabă făpturii, în locul Făcătorului. Dar cu toată împotrivirea "fiinţelor nopţii", cei care au acceptat mesajul s-au bucurat şi se bucură de mântuirea începută în inimile lor. Ap. Pavel numeşte aceasta – mântuire prin speranţă (Romani 8:24). Noi nu suntem mântuiţi în realitate. Întunericul mai persistă peste pământul în care mai este necaz. Ne încearcă durerea, suspinul, plânsul, moartea. Blestemul nu este încă îndepărtat. Singura răsplată prezentă este manifestarea iubirii şi aprobării pe care o simţim în inimă.

Cântarea exprimată de înger împreună cu oştile cereşti: "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui", nu s-a împlinit nici la naşterea Domnului, nici de atunci încoace. Aceasta a fost o profeţie ce se va împlini mai târziu, la sfârşitul Mileniului, când întreaga familie umană va fi tămăduită de urmările păcatului. Atunci "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui", va fi strigătul de bucurie a unei rase răscumpărată şi readusă la căminul Părintesc. Mulţumim Tatălui nostru ceresc pentru că ne-a descoperit multe din tainele ce erau ascunse de veacuri şi ne-a dărit credinţă să le putem crede. Amin.

Hristos, Domnul

A venit pe plaiul nostru, fără pompă şi onor,
Copilul din Betleem, Domnul nostru-al tuturor.
Slavă-n locurile-nalte Dumnezeului din cer,
Că-n familia lui David ne-a trimis un mesager.

Într-o iesle, dintr-un staul, s-a născut fără păcat,
Domnul păcii şi dreptăţii, Minunatul Împărat.
Cu iubire altruistă de slavă s-a dezbrăcat,
Să-i dea la om demnitatea şi să-l scape de păcat.

N-a venit să strice Legea, să fie stăpânitor,
Ci s-aducă la toţi pacea şi-nfrăţirea tuturor.
A venit ca să plătească preţul ce-l cerea dreptatea,
Să-l răscumpere pe-Adam şi toată posteritatea.

Nu l-au înţeles evreii, detestându-l cu mânie,
Deşi era scris în carte că El va fi jertfa vie.
L-au urât cu-verşunare, dezvăluindu-şi trufia
Dânşii pretindeau cu toţii că aşteaptă pe Mesia.

Domnul i-a privit cu milă şi le-a spus o profeţie:
"Vă va fi dărâmat templul, casa vă va fi pustie."
Numai singuri ucenicii au crezut atunci solia,
Dar nici ei nu puteau, încă, să pătrundă profeţia.

După Cina de pe urmă a plecat în Ghetsimani,
În grădina cu măslini să fie dat la duşmani.
Iuda Iscarioteanul a venit cu gloată mare,
Cu soldaţi trimişi de preoţi, cu săbii şi felinare,

Şi l-a sărutat pe Domnul. " Iudo, cu o sărutare
Vinzi pe Cel ce va aduce omenirii-ntregi iertare?"
Se-fricară ucenicii, cu toţii l-au părăsit,
Stă scris pe fruntea lui Petru: " şi eu am tăgăduit."

De la Ana la Caiafa, în Pretoriu la Pilat
Şi până sus pe Golgota l-au bătut şi l-au scuipat.
Dar necunoscându-şi vremea când Isus i-a cercetat,
Au dat şansă omenirii ca să scape de păcat.

Şi pe stâlpul infamiei, între tâlhari atârnat,
S-a ispăşit o sentinţă; TOTUL E RĂSCUMPĂRAT.
De atunci privind Golgota înţelegem rostul ei,
Înţelegem şi pe Domnul cum a plâns pentru evrei.

"Iartă-le acum păcatul, ura lor e în zadar,
Va veni o vreme, însă, când vor plânge cu amar
Vor privi atunci spre Mine, spre Acel ce L-au străpuns..."
Simţul nou va spune-n şoaptă: Mesia a fost Isus.

Exerciţiul Rugăciunii

"Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea", spune David în Psalmul 34.

Fiecare dintre noi este chemat să binecuvinteze pe Domnul în orice vreme; lauda Lui să fie totdeauna în gura noastră. Fiecare dintre noi avem de adus ceva Binefăcătorului nostru. Poate o jertfă de mulţumire, ori poate o jertfă de laudă. Poate o durere, un suspin, o dorinţă după iertare, ori poate o cerere. Chiar şi tăcerile, când ne rugăm în inima noastră, au efectul lor, precum în casa plină de mirosul parfumului pe care Maria l-a turnat pe capul şi picioarele Domnului, fără să zică un cuvânt.

Graţie Tatălui nostru ceresc noi avem un altar sfinţit cu sângele preţios al Domnului nostru Isus Hristos. "Să ne apropiem dar, cu deplină încredere de scunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie "(Evr. 4:16).

Noi dorim ca Dumnezeu să-şi reverse binecuvântările Sale peste noi necontenit. Pentru aceasta trebuie să urmăm îndemnul apostolului: "Rugaţi-vă neîncetat." Cum putem face paşi importanţi în viaţa spirituală fără rugăciune? Un om fără rugăciune este un om sec, fără putere. Ar fi lipsă de respect din partea noastră, dacă am neglija rugăciunea. Cum am fi priviţi de oştile cereşti care zi şi noapte îi cântă osanale şi aduc laudă Creatorului, iar noi fiinţe imperfecte, fiind supuse atâtor ispite să neglijăm rugăciunea, factorul vital ce susţine în existenţă fiinţa spirituală şi o face plină de viaţă?

În "întuneric" se aud şoapte care tratează superficial rugăciunea şi reduc importanţa ei în viaţa creştină. Este interesul adversarului să ne pună piedici în calea spre Tronul Harului şi să nu primim, prin rupăciune, puteri prin care să rezistăm ispitelor. Îndemnul apostolului: "Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri", nu numai că este amintită tot mai rar, dar tot mai rar este amintit faptul că, rugăciunea stă la baza creşterii noastre în cele spirituale.

Dacă Isus, ca om perfect, ca Fiu a lui Dumnezeu, a simţit nevoia rugăciunii, cu cât mai mult noi astăzi. Mesajul Domnului este: "Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului." Dacă ap. Pavel şi-a plecat cu drag genunchi înaintea Tatălui din care îşi trage numele orice familie, în cer şi pe pământ, cu cât mai mullt noi astăzi. Mesajul transmis de apostol este: "Rugaţi-vă neîncetat"(1Teasal. 5:17), "Stăruiţi în rugăciune"(Romani 12:12). Dacă Profeţii cu încredere l-au lăudat pe Domnul în Sion şi au dus la îndeplinire juruinţele pe care le-au făcut, cu cât mai mult noi. Mesajul lăsat nouă este: "Daţi Domnului slavă pentru Numele Lui! Aduceţi daruri şi veniţi înaintea Lui, închinaţi-vă înaintea Domnului cu podoabe sfinte."(1 Cronici 16:29).

Rugăciunea este respiraţia fiinţei noi ce se dezvoltă în simţurile noastre. " Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit"(Iacov 5:16). Ana, mama lui Samuel este un exemplu în această privinţă. Textul Scripturii din 1 Samuiel 1:13 spune: "Ana vorbea în inima ei, şi numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul." Deşi fără cuvinte care să fie auzite, rugăciunea fierbinte şi stăruitoare a Anei a fost ascultată. Domnul i-a dat un fiu pe care Ana, chiar aşa i-a pus numele, Samuel – Domnul a ascultat.

Apostolul Pavel ne spune în epistola către Efeseni cap. 6 v 18 următoarele: "Faceţi în toată vremea prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa..." Rugăciunea făcută cu Duhul, dar şi cu mintea, rugăciunea serioasă, raţională şi stăruitoare, are în ochii Domnului o valoare pe care nu o putem evalua. Să avem îndrăzneala a ne apropia de Domnul în orice timp. Fiecare experienţă a noastră este un prilej de rugăciune. Când pe câmpul de bătaie repurtăm victorii mergem înaintea Tatălui şi-i mulţumim pentru ajutorul acordat. Înfrângerile noastre care, chiar dacă dor, sunt de asemenea ocazii de a ne exprima prin rugăciune adânca noastră părere de rău pentru că nu am fost destul de vigilenţi, iar săgeţile arzătoare ale celui rău ne-au străpuns. În acelaşi timp ne fortificăm hotărârile noastre de a fi mai atenţi pe viitor.

Rugăciunea cea mai adevărată este aceea care vine dintr-o puternică şi adevărată necesitate interioară.

Noi nu putem pretinde ca Dumnezeu să asculte şi să răspundă rugăciunilor noastre, fără să îndeplinim câteva condiţii.

1)Trebuie să fim în Hristos. "Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus"(1Ioan 2:6)

2)Trebuie să ne închinăm Tatălui în duh şi adevăr. "Dumnezeu este Duh; şi cine i se închină Lui, trbuie să i se închine în duh şi în adevăr"(Ioan 4:24).

3)Trebuie să avem un simţământ adânc după ajutorul Său.

4)Trebuie să avem credinţă. "Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută"(Evrei 11:6).

Cine caută comuniunea cu Dumnezeu, să folosească orice ocazie de rugăciune. Prin rugăciune nu î-L facem pe Dumnezeu mai bunl. E este nespus de bun, însă rugăciunea este un mijloc de descărcare a inimilor noastre de poverile grele, încredinţându-le în seama Aceluia care toate le rezolvă spre folosul nostru.

Câtă vreme trăim aici, în cortul nostru de pământ, departe de casă, oricât am dori nu vom putea aprecia la justa valoare privilegiul de a fi acceptaţi la comuniunea cu Tatăl nostru din ceruri. Să-i mulţumim pentru această frumoasă moşioară ce ne-a căzut la sorţ. Rugaţi-vă neîncetat! Amin.

DOAMNE,

Fă-mă un instrument al păcii Tale:
Acolo unde-i ură, îngăduie-mi să seamăn iubire;
Acolo unde-i rănire, iertare;
Acolo unde-i îndoială, credinţă;
Acolo unde-i disperare, speranţă;
Acolo unde-i întuneric, lumină şi,
Acolo Aunde-i întristare, bucurie.

Dumnezeiesc Stăpân,
Dă-mi putere
Să nu caut întâi consolarea-mi, cât să-i consolez pe alţii;
Să nu caut să fiu înţeles, cât să-i înţeleg pe alţii;
Să nu caut întâi a fi iubit, cât să-i iubesc pe alţii,
Căci doar prin dăruire primim,
Numai iertând suntem iertaţi
Şi doar murind ne naştem pentru o viaţă veşnică.

Francesco d' Assisi

Gânduri despre Cornilescu

Traducătorul Bibliei în limba romană modernă.

Dumnezeu are pentru fiecare din credincioşii Lui o lucrare; prin fiecare din ei are de transmis un mesaj. Ce anume? Când? Cât timp durează? Cât de important este? Răspunsul la aceste întrebări este treaba lui Dumnezeu. Rolul nostru, obligaţia noastră de oameni credincioşi? Una singură: ascultarea! Atunci, la timpul când Dumnezeu ne pune într-un anumit loc, pentru o anumită lucrare, să fim gata să o împlinim. El este suveran să ne folosească pe fiecare aşa cum crede El de cuviinţă, iar noi nu avem dreptul să comentăm hotărârile Lui. Pentru Dumnezeu contează să faci ceea ce El îţi dă de făcut, cu înţelepciunea şi puterea pe care ţi le pune El la dispoziţie.

Cei 4-5 ani în care a tradus Biblia rămân pentru toţi cei care l-au cunoscut pe Dumitru Cornilescu, o enigmă. Nimeni, nici chiar soţia lui, nu ştie multe lucruri cu privire la această perioadă din viaţa lui. Cum a fost posibil ca un singur om, într-un timp atât de scurt, să facă o lucrare atât de mare, de grea şi de importantă? Niciodată nu se mai întâmplase aşa ceva. Nu numai că a realizat această lucrare singur, într-un timp record şi fără să aibă o pregătire specială, dar era şi bolnav, nu ştia ebraica, trăia într-o ţară cu posibilităţi reduse şi mai ales era în necunoştinţă totală despre elementele esenţiale ale mântuirii. Toate aceste carenţe trebuiau să fie rezolvate din mers şi au fost rezolvate! Cum a fost posibil? Desigur că dacă privim la Dumnezeu ca autor al acestei lucrări, nimic nu mai pare extraordinar. Dumnezu şi-a folosit resursele Lui pentru a aduce lumină în acest colţ de lume cuprins de întuneric.

A urmat apoi câţiva ani în care călugărul solitar s-a manifestat ca un excepţional organizator, energic şi efervescent. Ocupându-se de tipărirea Bibliei a avut de-a face cu oficialităţile din ţară şi de peste hotare, cu cele mai de seamă feţe bisericeşti, pe care a trbuit să le înfrunte fără compromisuri.

În toată activitatea pe care a dus-o în anii aceia a fost neobosit, năvalnic, inepuizabil; un canal deschis prin care Dumnezeu Îşi revărsa pe pământul Romaniei un belşug de binecuvântări spirituale.

A venit însă un moment în care Dumnezeu a socotit că rolul lui Dumitru Cornilescu în această lucrare şi în acest loc s-a sfârşit. De aceea l-a luat din ţara lui, dintre puţinii prieteni credincioşi pe care şi-i făcuse, din familia lui, din adunarea care abia se înfiripase şi l-a pus în alt loc. L-a luat deoparte, ca să-l înveţe miezul vieţii de credinţă, o lecţie care nu se poate învăţa decât la picioarele Domnului.

Tot ce a lăsat scris este îmbibat cu relităţile vieţii. "Puterea unei vieţi de credinţă se arată în lupta cu vrăjmaşul. Ea ne este dată în orele de meditaţie, când facem linişte în noi înşine pentru a asculta glasul lui Dumnezeu." De la oameni învăţăm să vorbim, iar de la Dumnezeu învăţăm să tăcem. Din meditaţiile lui mai citim: "O viaţă de comuniune cu Dumnezeu nu rămâne fără efect: ea se traduce printr-o asemănare tot mai mare cu modelul divin."

"Viaţa de comuniune cu Dumnezeu îşi răsfrânge binecuvântarea asupra întregii noastre fiinţe. Nobleţea spirituală iluminează viaţa şi o face să străluciască."

În toţi anii pe care i-a petrecut departe de ţara natală, Domnul Isus a fost pentru Dumitru Cornilescu nu numai un mântuitor, ci şi Cel mai bun prieten al său. Iată ce a lăsat scris: "În Isus găsim plinătatea unei prietenii adevărate, de fond... Eu am găsit în Mântuitorul meu un prieten căruia îi spun totul, cu care împart totul. Nu este nimeni în această lume mare, care să merite mai mult ca El încrederea mea. Prietenia Lui mă umple de o fericire negrăită. Cum aş putea să mă simt vreodată singur sau sărac alături de El?" Încă două lucruri importante în legătură cu viaţa de părtăşie cu Domnul, găsite în meditaţiile lui: "Credinciosul transformă toate experienţele vieţii lui în valori veşnice; întocmai ca un arbore care îşi pregăteşte, din toate sărurile pământului, hrana sa."

Dar care este drumul spre viaţa de părtăşie intimă cu Dumnezeu? Răspunsul e simplu: "Există un singur drum care duce la această părtăşie; drumul ascultării." Dar ce este ascultarea? Dumitru Cornilescu a învăţat de la Prietenul său, Isus şi ne spune şi nouă: "Şi ce jertfă a fost pentru Fiul lui Dumnezeu să se facă Fiul omului!...Parcă-L aud pe Tatăl zicând: Du-te, Fiule şi scapă pe păcătoşii pe care i-am pedepsit în mânia Mea! Pedeapsa e grea, mânia împotriva păcatului e mare, dar Tu poţi şi trebuie să-i scapi din ea, prin moartea şţi sângele Tău! Şi parcă îL aud pe Fiul răspunzând: Da, Tată, vreau din toată inima, vreau să fac ce zici Tu. Ce vrei Tu este ce vreau şi eu."

Pentru încheiere încă câteva scurte meditaţii:

"A şti să asculţi de Dumnezeu înseamnă să fii de acord ca El să-ţi coordoneze toate planurile tale omeneşti."

"Acela care stă să discute un ordin divin, nu este demn de numele de creştin."

"Este foarte important să ştim să mergem cu Dumnezeu: fără să grăbim pasul şi fără să rămânem în urmă."

"Domnul Isus nu vrea să fie pentru noi o idee abstractă, în care să credem doar, ci o Persoană vie, care este în ficare zi cu noi – până la sfârşitul veacului."

"Nu este totul să ai credinţă. Nu este esenţial ca această credinţă să fie mare. Important este ca slăbiciunea noastră să se bizuie totdeauna pe Mântuitorul."

"Vom fi miraţi de valoarea pe care o vor căpăta greutăţile pe care le-am întâlnit aici, jos, pe pământ. Ele sunt instrumentele transformării noastre după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,"

"În fond care este preţul unei vieţi creştine? Singurul răspuns exact este: totul. Nu este suficient să-I dăm lui Dumnezeu jumătate, un sfert, sau trei sferturi din viaţa noastră. Nu! Dumnezeu pretinde să-I dăm inima întreagă. Trebuie să dăm totul ca să primim totul. Ce trebuie să înţelegem prin acest tot pe care îl aşteaptă Dumnezeu de la noi? Tot înseamnă foarte exact,tot. Dumnezeu nu face jocuri de cuvinte."

Să apreciem, dragi creştini, eforturile tuturor înaintaşilor noştri pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a ne transmite mesajul Său. Amin.

Spicuiri din cartea "Viaţa şi Lucrarea lui Dumitru Cornilescu" de Alexandru Măianu.