14 NISAN

Dimineaţa l-au dus la Pilat în camera de judecată.

Evreii l-au predat autorităţilor civile, ca să nu se spurce şi să poată mânca Paştele. Câtă făţărie!

Pilat, găsindu-l nevinovat, a încercat de mai multe ori să-L scape de furia evreilor, dar toate tentativele lui au eşuat.

Atunci l-a dat pe mâna ostaşilor, ca să-L bată. Ostaşii au împletit o cunună de spini şi i-au pus-o pe cap.

Isus a fost dus în faţa Iudeilor, purtând cununa de spini şi haina de purpură. Când L-au văzut, preoţii cei mai de seamă au început să strige: "RĂSTIGNEŞTE-L! RĂSTIGNEŞTE-L!

I-au pus în spate o cruce grea pe care a trebuit să o ducă până pe dealul "Căpăţânii", care pe evreeşte se cheamă Golgota.

Acolo a fost răstignit şi acolo a murit Isus, semnând cu sângele Său actul final al răscumpărării, prin care ne-a dat dreptul să ne facem copii ai lui Dumnezeu.

Să ne aducem aminte mereu de bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu, prin care beneficiem de posibilitatea moştenirii sfinţilor în lumină.

Să ne plecăm cu pioşenie, în faţa Marelui "EU SUNT" şi a Fiului Său, nu numai odată pe an, ci de 365 de ori într-un an. Moartea Domnului în favoarea noastră merită mult mai mult.

AMUN!

Tu nu stii

12 NISAN

Dimineaţa, Isus şi ucenicii s-au întors la Ierusalim. Când au trecut pe  lângă smochin l-au văzut uscat din rădăcină. Petru i-a zis lui Isus: "Învăţătorule, iată că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat."

Isus le-a zis: "Aveţi credinţă în Dumnezeu!" (Marcu 11:22).

În această zi, făţarnicii farisei au făcut alianţă cu iridienii, numai pentru a putea să-şi ducă până la final scopul lor criminal de a-L ucide pe Isus.

Irodienii nu erau o sectă religioasă, ci un partid politic care, îl susţinea pe Irod şi aveau sentimente plăcute pentru romani. Fariseii erau duşmanii irodienilor, dar de data aceasta interesul a fost mai puternic decât moralitatea.

Irodienii i-au pus tot felul de întrebări lui Isus cu mult respect, dar şi cu şiretenie.

"Se cade să dăm bir Cezarului, s-au nu?" Isus le-a priceput viclenia şi le-a răspuns: "Pentru ce mă ispitiţi?

"Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu." (Luca 20:22-25).

Cu toate acestea, mai târziu Isus este învinovăţit că oprea pe oameni să dea bir Cezarului.

Au mai pus şi alte întrebări, dar Isus le-a spus că se rătăcesc, necunoscând scripturile.

Fariseii erau chinuiţi de o problemă: "Care poruncă din Lege este mai mare." Interpretând fiecare cuvânt din legământul legii şi "despicând firul în patru", s-au pierdut în amănunte şi au văzut în lege 248 articole pozitive, cât numărul oaselor corpului omenesc şi 365 articole negative, corespunzând cu zilele anului şi cu numărul arterelor şi venelor trupului. Acestea însumează 613 articole de lege, adică exact numărul literelor din Decalog.

Să nu fi ştiut fariseii care este cea mai mare poruncă din Lege? Greu de crezut!

Isus îi răspunde celui ce întreabă şi rezumă întreaga Lege şi prooroci la două porunci: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi." (Luca 10:27).

Această zi a fost pentru Isus foarte încordată. Isus părăseşte pentru cea din urmă oră Templul.

În seara aceleaşi zile, pe când se aflau pe Muntele Măslinilor, în drum spre Betania, Isus le spune ucenicilor profeţia Sa despre dărâmarea Templului, redată nouă în ev. după Matei , cap. 24.

S-a întors din nou în Betania, la cei ce-L iubeau.

În tot acest timp, puţin mai la miazăzi de Ierusalim, în casa marelui preot Caiafa se adunase Sinedriul. Se sfătuiau cum să prindă cu vicleşug pe Isus şi să-L omoare. Dar când? Se apropia sărbătoarea. Nu în timpul sărbătorii, ziceau unii, ca să nu se facă tulburare în popor. Dar sfatul divin a fost altul. Tocmai în timpul sărbătorii, pentru că El trebuia să fie Mielul de Paşte. De aceea Domnul a serbat Paştele împreună cu ucenicii Săi cu o seară mai devreme.

Aşa se pare, dar Domnul cu ucenicii au serbat corect. Evreii au schimbat prăznuirea Paştelor, şi făceau acest lucru în prima zi din sărbătoarea Azimilor.

11 NISAN

În dimineaţa acestei zile , împreună cu ucenicii Săi, Isus s-a întors la Ierusalim.

Când au ieşit din Betania, Isus a flămânzit, a zărit de departe un smochin înfrunzit şi s-a dus să vadă dacă v-a găsi roade în el; dar nu erau decât frunze. Atunci a zis smochinului:

"În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine."

Acest smochin sinboliza pe Israel, care la vremea când "ŞILO" i-a cercetat se uscaseră şi nu mai dădeau nici un rod.

Domnul venise la poporul Său cu atâta drag. a vrut sî-i adune laolaltă cum strânge găina puii sub aripi, dar a dat peste un popor încăpăţânat, care a renunţat la Legea lui Dumnezeu în schimbul datinelor.

Pe când era Isus în Templu şi învăţa noroadele, arhiereii, cărturarii şi bătrânii evreilor s-au apropiat de El şi i-au zis:

"Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea, şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?" (Matei 21:23).

Era o întrebare perfidă şi Isus le cunoştea vicleşugul. Le-a pus şi El o întrebare:

"Botezul lui Ioan de unde vine? Din cer, sau de la oameni?"

Au dat un răspuns strategic: "Nu ştim." Isus, la rândul Său, le-a zis: "Nici eu nu vă voi spune..."

Isus a găsit momentul potrivit pentru a le vorbi în pilde, ca să le scoată la iveală starea inimii lor.

Le-a spus pilda celor doi fii, pilda vierilor etc. Nu ştim dacă preoţii cei mai de seamă şi cărturarii au înţeles tâlcul acestor pilde. Mai degrabă credem că, auzindu-L cum vorbeşte, au căutat şi mai mult să-L omoare. Se temeau de El, văzând că tot norodul Îi urmează învăţăturile.

Seara, Isus şi ucenicii s-au retras în Betania.

10 NISAN

În această zi ,Isus a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruş, împrumutat de la un om din Betfaghe. Pe atunci acest animal nu era badjocorit şi luat în glumă ca acum, ci era un simbol al păcii şi răbdării.

A fost o intrare triumfală. Oamenii voiau să vadă pe profetul Acela care îl înviase pe Lazar. Era un entuziasm greu de stăvilit şi de stăpânit.

Atunci s-a îndeplinit profeţia lui Zaharia care aspus: "Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei mîgăriţe." (Zaharia 9:9).

Cei mai mulţi din norod  îşi aşterneau hainele pe drum înaintea Învăţătorului şi strigau: "Osana, Fiul lui David... binecuvântat Cel ce vine în Numele Domnului."

Nu toţi au putut să sufere aceste osanale de bucurie. Preoţii cei mai de seamă şi fariseii se apropiaseră de Isus şi-L mustrară. "Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii."

"De vor tăcea aceştia, petrele vor striga", le-a răspuns Isus.

Isus a intrat în Templu şi a găsit aceeaşi stare de lucruri  pe care o cunoştea. Schimbătorii de bani şi-au dat mâna cu negustorii de animale şi cu vânzătorii de porumbei, necinstind lăcaşul de rugăciune. Goana după aur i-au făcut fără bun simţ şi egoişti.

Isus le-a răsturnat mesele şi a zis: "Scris este, casa Mea se va chema o casă de rugăciune." Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari."

Noaptea următoare, Isus şi ucenicii şi-au petrecut-o în Betania.

REMEMBER

Să petrecem alături de Domnul nostru Isus, ultimele Sale zile din viaţa pământească numită şi, "Săptămâna Patimilor."

9 NISAN

Se apropia praznicul Paştelor. Iudeii erau convinşi că Isus va veni cu ucenicii la Ierusalim să prăznuiască sărbătoarea, după Lege.

Preoţii cei mai de seamă şi fariseii au adunat Soborul şi au zis: "Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni Romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul. Unul din ei , Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: "Voi nu ştiţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?" (Ioan 11: 47-50). Din ziua aceea au hotărât să-L omoare.

Să scape de acest impostor care a venit să le strice legea şi să le facă de ruşine neamul. Au considerat că este momentul potrivit să pună capăt acestei nelegiuiri. Au poruncit că, dacă va şti cineva unde este să le dea de ştire ca să-L prindă.

Isus a mers în Betania, la prietenul Său Lazar. Acolo Marta i-a pregătit o cină. Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, şi a uns picioarele lui Isus şi le-a şters cu părul capului ei.

O mulţime de Iudei, aflând că Isus este în Betania au venit acolo să-L vadă, dar nu numai pe El, ci şi pe Lazar care a fost înviat din morţi.

Preoţii cei mai de seamă au hotărât să omoare nu numai pe Isus, ci şi pe Lazar.

Aceasta întâmplare a avut loc cu şase zile înainte de Paşte. (Ioan 12:1).

PSALM

Ce nemărginit de mare

Eşti îndurător Părinte,

Slava Ta este grandoarea

Înălţimilor preasfinte.

Te înveleşti cu lumina

Ca şi c-o manta de zale,

Din ape îţi întocmeşti

Vârful locuinţei Tale.

Tu ai întocmit Pământul,

Şi din vânturi îţi faci soli,

Meşter ţi-ai făcut Cuvântul,

Şi din flăcări slujitori.

Ai creat cu măiestrie

Cosmosul nemărginit,

Tu vei fi pentru vecie

Suveran în infinit.

Dacă soarele există,

Şi Pământul ne dă hrană,

E iubirea altruistă

Pentru specia umană.

Pentru mila Ta cea mare,

Pentru-a noastră existenţă,

Îţi aducem închinare,

Cu respect şi reverenţă.

RĂBDAREA - şcoala creştinului.

  "Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare..." (Rom.5:3).

Analizând reţeta pe care ap. Pavel o dă romanilor, observăm că: "NECAZUL ADUCE RĂBDARE."

Răbdarea este o roadă a Duhului Sfânt. Această virtute se măsoară şi iese în evidenţă atunci când trecem prin încercări, lipsuri şi greutăţi.

Fibra morală a răbdării creşte numai alimentată cu stres.

Nu este important dacă suferinţele tale sunt mici sau mari, important este ca pe toate să le suferi cu răbdare.

"Prin răbdarea voastră , vă veţi câştiga sufletele voastre." - a spus Domnul (Luca 21:19).

Răbdarea aste cheia ascensiunii noastre spre idealurile sfinte. Nicio virtute nu împodobeşte atât de frumos caracterul creştin ca răbdarea. În răbdare sunt reflectate toate celelalte virtuţi pe care le posedă un copil al lui Dumnezeu.

Deşi credinţa merge totdeauna înaintea răbdării, totuşi gradul răbdării indică puterea de credinţă pe care o avem.

Răbdarea este credinţa care nu se grăbeşte. Încercarea credinţei dă valoare răbdării.

Lecţiunea pe care noi trebuie să o învăţăm în ficare zi este "RĂBDAREA".

Iată ce zice către Îngerul Bisericii din Filadelfia Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide: "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului." (Ap. 3:7; 3:10). Aceasta este răsplata celor care cu răbdare aleargă spre ţintă.

"Fraţii mei luaţi ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe proorocii care au vorbit în Numele Domnului." (Iacov 5:10).

Atâta vreme cât mai trăim în trup să facem ce avem de făcut, să lucrăm cu credinţă în via Domnului, şi El va fi răsplata noastră. Să citim Cuvântul, să medităm asupra lui, să vorbim, să scriem, să cântăm, să ne rugăm să suferim cu răbdare orice necaz. Viaţa veşnică merită toate acestea; "...cel ce udă va fi udat şi el". (Prov. 11:25).

Când va sosi ziua pe care numai Domnul o cunoaşte, atunci nu vom mai zice: "Cine ne va izbăvi de acest trup de moarte? Nu vom striga: "Vai de mine că stau la Meşec şi locuiesc în corturile Chedarului.

Atunci vom înţelege pe deplin, de ce Domnul a răbdat cunună de spini pe fruntea Lui nevinovată.

Până atunci, aşa cum ne spune presbiterul Iacov: "Răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşită lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic." (Iacov 1:4).

AMIN!

VIGILENŢA - armă indispensabilă creştinului.

 "Un trecător care se amestecă într-o ceartă care nu-l priveşte este ca unul care apucă un câine de urechi." Pr. 26:17).

Cine apucă un câine de urechi riscă să fie muşcat grav. Cine se amestecă într-o dispută care nu-l interesează riscă să suporte consecinţele naivităţii lui.

Ap. Petru ne atrage atenţia: "Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca un făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia..." (1Petru 4:15).

În privinţa conflictelor ce se întâmplă în lume, creştinul trebuie să aibă o atitudine dreaptă, conform principiului Scripturii.

Adesea suntem tentaţi să susţinem o cauză, uitând că suntem pe pământ străini şi efemeri, uitând că:

"A noastră parohie e la Isus acas',

Vremelnicele corturi le-avem doar ca popas." (Moisescu).

Interesele meschine ale popoarelor duc la conflicte violente, care zguduie însăşi baza civilizaţiei.

Copiii lui Dumnezeu nu trebuie să ia parte la astfel de dispute.

Privind la Domnul Isus vom observa că: El nu s-a amestecat în disputa dintre farisei şi saduchei pentru a le rezolva diferenţele; nici nu s-a ridicat împotriva jugului roman. Dar tot de la El, din pilda dăruirii de Sine învăţăm că, nu trebuie să rămânem nepăsători  faţă de suferinţele ce au loc în jurul nostru. Putem face lucrul acesta semănând dragoste peste ura ce face ravagii între oameni, turnând balsamul compasiunii peste victimele violenţei şi arătându-le

"Calea, Adevărul şi Viaţa." Domnul să ne ajute!

AMIN!

Dar ţie ce ţi-a spus Dumnezeu?

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi ia mândria, dar El mi-a răspuns: NU!

Mi-a spus că nu e treaba Lui a-mi lua mândria, ci că eu trebuie să o arunc.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi însănătoşească copilul, dar El mi-a răspuns:NU!

Mi-a spus că duhul copilului meu e sănătos, iar corpul lui doar trecător.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare, dar El mi-a răspuns: NU!

Mi-a spus că răbdarea este roada suferinţei. Răbdarea nu se dă, ea se câştigă.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea fericire, dar El mi-a răspuns: NU!

Mi-a spus că El îmi dă binecuvântări, dar că fericirea depinde de mine însumi.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi uşureze durerea, dar El mi-a răspuns: NU!

Mi-a spus: "suferinţa te îndepărtează de lucrurile pământeşti, dar te apropie de Mine".

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea creştere spirituală, şi mi-a răspuns: NU!

Mi-a spus că singur trebuie să cresc, El mă curăţeşte pentru a aduce roade.

L-am întrebat pe Dumnezeu dacă mă iubeşte.

El mi-a răspuns: DA! Doar mi-am dat Fiul să moară pentru tine.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute a-mi iubi semenii, aşa cum mă iubeşte El pe mine.

Şi El mi-a răspuns: "În sfârşit... ai înţeles!"

CREAREA şi FACEREA

Două tipuri de lucrări a înfăptuit Dumnezeu la început. În unele cazuri, lucrarea mâinilor Sale a fost creată (în ebraică "bara"), iar în alte cazuri a fost făcută (în ebraică "asah").

Dumnezeu a chemat la fiinţă, din nimic, lucruri care mai înainte nu au avut nici o formă de existenţă.

Singur Dumnezeu poate crea în acest fel, şi nicăieri în Biblie nu apare alt subiect pentru verbul "a crea", afară de Dumnezeu.

Omul nu poate crea. Creatura nu poate fi cretor. Omul cu inteligenţa şi capacităţile sale intelectuale poate doar "să facă" lucruri, adică să asambleze tot felul de lucruri complexe, dar el niciodată nu poate crea nimic.

Apostolul Pavel ne spune că lucrurile lui Dumnezeu au fost isprăvite încă de la întemeierea lumii, (Evrei 4:3).

Dumnezeu nu numai a "creat", ci a şi "făcut".

Genesa, cap. 1 menţionează trei lucruri care au fost create, (unde se foloseşte verbul "bara").

a) crearea elementelor de bază ale cosmosului - spaţiul, materia şi timpul, (adică, începutul, cerurile şi pământul), care sunt lipsite de raţiune.

b) crearea conştiinţei (în ebraică "nephesh", asociat cu suflarea de viaţă.

c) crearea omului după "chipul şi asemănarea lui Dumnezeu".

Nimic n-a fost creat întâmplător. Toate au fost lucruri pregătite pentru scopul final al lui Dumnezeu - fericirea omului.

Lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu au fost mature de la început. Nu a existat nici un sistem de "bâlbăială" evoluţionistă.

"Dumnezeu zice, şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă." (Ps. 33:).

N-a avut nimic nevoie să evolueze. Pe Adam şi Eva, Dumnezeu i-a făcut adulţi.

Întreaga lume a fost concepută pentru om, şi el a fost în aşa fel făcut, încât să poată administra ceea ce i-a dăruit Dumnezeu.

Au fost făcute pentru om toate condiţiile, pentru ca el să se simtă bine.

Dumnezeu nu l-a făcut ca să fie o maşină teleghidată de către Dânsul; a fost făcut cu voinţă liberă.

Omul a avut libertatea de a iubi sau de a nu iubi, de a asculta sau de a nu asculta, cât şi posibilitatea de alegere.

Istoria omului plină de crime, de războaie, de suferinţă şi moarte, este dovada incontestabilă a faptului că, omul a făcut o alegere greşită.

Pe poartea Edenului a intrat păcatul, urmat de moarte. De atunci firea este supusă "robiei stricăciunii", despre care ap. Pavel vorbeşte Romanilor, şi pe care oamenii de ştiinţă o numesc descompunere sau entropie.

Blestemul care a venit asupra Pământului în urma păcatului săvârşit de către Adam, este o dovadă a faptului că Dumnezeu urăşte păcatul.

"Ochii Lui sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu pot să privească nelegiuirea!" (Hab. 1:13).

Orice om care posedă de la Dumnezeu darul vieţii, ar trebui să-şi analizeze rostul său pe acest pământ şi să se împace cu Dumnezeu.

Ar trebui să-şi amintească de jertfa lui Isus care a murit pentru ca noi să avem şansa împăcării cu Dumnezeu.

Dar se constată că în drumurile lor, oamenii ocolesc mereu pe Dumnezeu, recurgând la tot felul de tertipuri, pentru ca Dumnezeu să fie izolat, undeva, acolo în cerul Lui. Cu toate acestea Dumnezeu invită pe toţi oamenii să se pocăiască, făgăduindu-le iertare pe baza jertfei de pe Golgota.

Există astăzi mulţi oameni care îşi zic creştini, dar care compromit Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, susţinând teoria evoluţiei. În mintea acestora Cuvântul Scripturii nu este prioritar, ci prioritară este teoria unor oameni "însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor".

"Fiindcă au semănat vânt, vor secera furtună." (Osea 8:7).

Singura autoritate în acest domeniu rămâne cartea Genesei - unde Dumnezeu a informat pe om despre creare şi facere.

AMIN!

Via lui NABOT

S-a întâmplat în ţara lui Israel,

Pe când Ahab domnea ca împărat,

O crimă odioasă ce a sfidat dreptatea,

Dar sângele vărsat s-a răzbunat.

NABOT din Isreel avea o vie

Ce se învecina cu casa lui Ahab,

Era de la părinţi o moştenire,

Râvnită cu ardoare de acest "nabab".

Crezându-se stăpân peste destine,

Monarhul arogant către NABOT grăi:

Dă-mi via ta să fac din ea grădină

Şi crede-mă ce-ţi spun; te voi despăgubi.

De vrei îţi voi plăti preţu-n arginţi,

Ori îţi dau altă vie; nu calc nicio lege,

NABOT însă, i-a refuzat oferta,

Rănindu-l în orgoliul de rege.

S-a dus Ahab acasă foarte trist,

Simţindu-se dispreţuit de-acest "rebel",

Dar calmă, Izabela i-a reamintit

Că el, Ahab, domneşte peste Israel.

Nu fi neliniştit de ce se-ntâmplă

Şi nu-ţi pierde dispoziţia de tot,

Eu, Izabela, consoarta vieţii tale

Te voi întăbula cu via lui NABOT

Nu peste mult, în valea Isreel

S-a consumat premeditata mişelie,

NABOT, moştenitorul unei vii alese

A fost ucis prin ordin de la-mpărăţie.

Atunci Ahab fără de nici un scrupul

S-a coborât în valea Isreel

Să ia în stăpânire via lui NABOT,

Ca hoţ şi ucigaş ce şi-a ajuns un ţel.

Dar Dumnezeu prin Ilie Tişbitul

I-a pronunţat sentinţa acestui călău:

De dreapta judecată nu veţi putea scăpa,

Nici tu, nici Izabela şi nici chiar fiul tău.

Lângă un zid de piatră din valea Isreel,

Meschina Izabela zăcea desfigurată,

Prietenii săi intimi pe geam o arunca-se

La Iehu să o calce pe-această blestemată.

Aceasta a fost drama coruptei dinastii,

Pedeapsa lăcomiei lovind ca un baltag,

Dreptatea Celui veşnic le-a pecetluit soarta

Perfidei Izabela şi regelui Ahab.

Astăzi, în timpul nostru, la scară mondială,

O altă Izabelă la orizont se-arată,

Dar Regele de drept îi va rosti sentinţa,

Călcând-o în picioare, ca Iehu altădată.

Miracolul învierii

 "Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, voer învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată." (Ioan 5:28).

Termenul grecesc tradus prin înviere este "anastasis", şi înseamnă "aşezarea din nou pe picioare; deşteptare din nou la viaţă". Aceasta înseamnă o readucere a persoanei la viaţă cu toate caracteristicile sale.

Din cauza ignoranţei în care se găseşte aproape întreaga omenire, în ceeace priveşte credinţa în Dumnezeu şi cunoaşterea scripturilor, învierea morţilor este un lucru greu de acceptat.

Este greu de acceptat, pentru că mulţi din cei ce se pretind a fi creştini învaţă că, omul când moare merge fie în cer la fericire, fie în iad la chin. Din aceasta rezultă că, de fapt, omul nu moare; şi dacă omul nu moare nu are nevoie de înviere.

În  grădina Eden, Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceastea: "Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit." (Gen. 2:16,17). Atunci şarpele a zis femeii: "Hotărât că nu veţi muri". Aproape toţi creştinii trec peste porunca dată de către Dumnezeu lui Adam şi cred afirmaţiile lui satan.

În Planul lui Dumnezeu nu există parte mai importantă ca învierea morţilor.

Domnul nostru Isus, în existenţa Sa umană, a abordat de multe ori problema învierii. Vorbind Saducheilor, care nu credeau în înviere, El le-a spus: "

Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, când zice: "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov?" Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii." (Matei 22:31,32).

Mai târziu, apostolii au cântat şi ei mereu pe această coardă. În acest sens, ap. Pavel a fost nevoit să scrie Corintenilor: "Iar dacă se propovăduieşte că Cristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor?" Dacă nu este înviere a morţilor, nici Cristos n-a înviat.". . .Dar acum, Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos." (1Cor. 15:12,13...20,21,22).

Strategia lui satan este să ţină în ignoranţă omenirea referitor la înviere.

Preţul răscumpărării dat de Isus este fundamentul planului de mântuire; dacă nu există înviere din morţi, atunci Preţul răscumpărării nu are nici o valoare.

Faptul că Isus a înviat este un argument suficient care să închidă gura celor ce nu cred în înviere.

Învierea lui Isus este o deplină şi sigură garanţie că morţii vor învia, este o dovadă incontestabilă pe care ne putem sprijini, când vorbim de învierea morţilor.

Singur Domnul nostru Isus Cristos a experimentat o înviere din morţi. Învierile amintite în Biblie: învierea fiicei lui Iair, învierea fiului văduvei din Nain, învierea lui Lazar, sunt numai treziri la viaţă. Domnul le-a făcut pentru a arăta puterea învierii.

Când prietenul Său Lazar, fratele celor două surori Maria şi Marta a murit, Isus a zis Martei: "Eu sunt învierea şi viaţa." Strigându-l pe Lazar să vină afară, nu l-a chemat dintr-o stare de fericire cerească, ci l-a chemat să vină afară din groapă. El a arătat că Dumnezeu a făcut pregătiri pentru învierea morţilor, şi că El este Reprezententul ales de Dumnezeu pentru a îndeplini această măreaţă operă.

Moartea Sa pe Golgota nu a fost o moarte aparentă, ci reală. Dacă nu s-ar fi identificat cu Adam nu ar fi putut muri şi n-ar fi dăruit omului posibilitatea învierii.

Apostolul Pavel dezvăluie Filipenilor lupta sa, spunându-le: "Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi." (Filip. 3:10,11).

Speranţa învierii au avut-o şi profeţii VT, şi au vorbit în voci sublime despre această minune a minunilor.

Duhul lui Cristos care era în profetul Isaia zice: "Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile Mele moarte! - Treziţi-vă şi săriţi de bucurie cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi. (Isaia 26:19).

Să avem în Dumnezeu nădejdea "că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi." (F.A 24:15).

AMIN!

Trei dimensiuni ale caracterului creştin

Fiecare creştin trebuie să posede un caracter individual, care la sfârşitul călătoriei sale pământeşti să fie bine dezvoltat.

Pentru construcţia acestui edificiu, creştinul are ca model frumuseţea Caracterului divin. Domnul nostru Isus Cristos, în existenţa Sa pământească, a reprezentat în mod sublim acest Caracter. "El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui ..." (Evrei 1:3).

Dumnezeu doreşte ca şi copiii Săi, prin trăsăturile lor de caracter, să reprezinte în modul cel mai frumos îmaginea Fiinţei Lui.

Mi-am propus în acest articol să amintesc doar trei din multele însuşiri ale unui astfel de caracter.

1) Dragostea

Dragostea aste piatra din vârf a unui caracter. O clădire dacă nu are vârf, denotă că nu este completă.

La fel, un caracter fără dragoste nu are nici fundament, nici piatra de sus.

"Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută." (1Tim. 1:5).

Fiinţa omenească a fost creată în aşa fel, încât să aibă nevoie de dragoste.

Nu numai să primească, ci şi să dăruie dragoste. Acestă trăsătură de caracter face parte din "chipul" lui Dumnezeu, după care a fost făcut omul.

Toate însuşirile de caracter ale unui creştin, sunt legate de către Dragoste într-un mănunchi, formând fructul copt al Spiritului Sfânt.

Odinioară eram "...vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii." (Tit 3:3), dar Dumnezeu a iubit atât de mult lumea...Ioan 3:16.

Dumnezeu ne iubeşte nu pentru că suntem vrednici, ci pentru că "El este Dragoste."

Adeseori se aud afirmaţii de genul: Dacă Dumnezeu ar iubi făptura mâinilor Sale n-ar îngădui atâtea necazuri şi nedreptăţi. Dar Dumnezeu are un Plan şi Înţelepciunea Sa nu trebuie redusă la limita mărginirii noastre; El are perspectiva veşniciei. Dragostea lui Dumnezeu izvorăşte din Sine Însuşi. El posedă Dragostea venind din Sfinţenia Sa.

Ţinta noastră să fie ajungerea Dragostei desăvârşite.

Doamne ajută-ne!

AMIN!

2) Încrederea

"Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău, şi mă va mântui, ca să intru în Împărăţia Lui cerească. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin! (2Tim. 4:18).

Textul de mai sus exprimă credinţa şi încrederea în Dumnezeu a unui om care, conştient fiind că a luptat lupta bună a credinţei, aştepta să fie mutat acasă ...la Domnul.

Venerabilul apostol a parcurs un drum pământesc aspru şi îngust, invitându-ne şi pe noi să călcăm pe urmele sale.

El a câştigat lupta zilnică împotriva imperfecţiunilor sale, a influenţelor seducătoare ale lumii, socotindu-le lucruri de nimic, pentru a rămâne în Cristos şi a ajunge - dacă va fi cu putinţă - la învierea din morţi.

Deşi a fost jefuit de către prietenii săi pământeşti, având inima sfâşiată văzând necredinţa poporului său, încrederea lui nu s-a clătinat. Privea mereu la gloria Împărăţiei şi se ruga pentru compatrioţii săi. Dorinţa inimii sale era, ca toţi să fie mântuiţi.

Lui Timotei, copilul său în credinţă, îi spune: "Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist, şi împlineşte-ţi bine slujba." (2Tim. 4:5).

Am ajuns şi noi în zilele din urmă, şi învăţăturile Sfântului Pavel către Timotei ne sunt foarte folositoare. Este în adevăr un timp periculos. Oamenii sunt iubitori de sine. Egoismul este înălţat la rang de virtute, iar iubirea scade mereu. Creştinii trec prin probe grele. De multe ori sunt rău înţeleşi chiar de către prietenii lor.

Unii au încercări în familie, alţii în adunare şi, aproape toţi sunt dispreţuiţi în societate. Trecem prin momente când ni se pare că toţi ne-au părăsit ... afară de Domnul.

Toate aceste probe nu trebuie să oprească pe un creştin din lupta la care s-a angajat. Domnul este credincios părţii Sale din contract şi aşteaptă să facem şi noi la fel.

Să ne aducem mereu aminte de îndemnul dat Bisericii din Smirna: "Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii." (Apoc. 2:10).

Când avem de trecut prin cele mai adânci suferinţe, să nu încetăm a zice ca ap. Pavel: "Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău, şi mă va mântui, ca să intru în Împărăţia Lui cerească."

Lăudat să-I fie Numele în veci de veci!

AMIN!

3) Nădejdea

"O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă." (Prov. 13:12).

Câte iluzii s-au dovedit deşarte şi au lăsat în urmă goluri şi regrete. Unii şi-au pus nădejdea în bogăţii, ca mai târziu să ajungă săraci. Alţii s-au încrezut fără rezerve în prietenii lor, care de cele mai multe ori i-au decepţionat.

Singură Evanghelia reprezintă o nădejde solidă şi sigură. Ea ne aduce: "...nădejdea viţii veşnice, făgăduită mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă." (Tit 1:2).

În mijlocul atâtor frământări şi incertitudini ale vieţii, doar credinţa este ancora nădejdii noastre. Ea face invizibilul vizibil.

Credinţa nu este o naivitate, ea se bazează pe făgăduinţele lui Dumnezeu, care sunt "Da şi Amin".

A crede înseamnă a ne odihni în întregime pe desăvârşirea şi credincioşia lui Dumnezeu, înseamnă a avea convingerea că orice Cuvânt ieşit din gura Sa, este realitatea însăşi. Astăzi noi umblăm prin credinţă, dar speranţa noastră nu este bazată numai pe credinţă, ci pe Însişi Domnul Isus Cristos ... nădejdea noastră.

Faţă de această singură şi sigură nădejde, toate nădejdile omeneşti nu sunt decât iluzii deşarte.

Iertarea

DRAGOSTEA

Poţi vorbi în limbi străine,

Poţi vorbi chiar îngereşte,

Dar de dragostea lipseşte

Eşti chimval ce zângăneşte,

Într-o lume în ruine.

Poţi să fii oricât de drept,

Să ai toată cunoştinţa

Şi să ai toată credinţa,

Dar dragostea dă sentinţa,

Dacă eşti un înţelept.

Poţi să te crezi ucenic

Şi averea să ţi-o dai

La cei fără niciun trai,

Dar de dragoste nu ai,

Creştine, nu eşti nimic.

Dragostea e răbdătoare,

Este plină de dreptate,

Dragostea e bunătate,

Este fără răutate

Şi nu e înşălătoare.

Nu se umflă de mândrie,

Uită interesul său,

Nu se gândeşte la rău,

E parte din Dumnezeu,

Este pace, bucurie.

Dragostea este bogată,

Este plină de simţire,

Dragostea-i o moştenire,

Fuge de nelegiuire,

Nu va pieri niciodată.

Limbile vor înceta,

Cunoştinţa va sfârşi,

Proorocii nu vor mai fi,

Dar în grandioasa zi,

Va rămâne DRAGOSTEA.

Patriarhul Isaac

Isaac, fiul făgăduinţei, i-a fost dăruit lui Avraam de către Sara, tocmai la bătrâneţe, când Araam avea o sută de ani.

Deşi a fost născut prin făgăduinţă, Isaac nu s-a remarcat prin însuşiri deosebite, nici în copilărie şi nici la maturitate ; dar el a fost îngăduit să se nască pentru a fi un tip, în el fiind concentrate pentru un timp toate bogăţiile harului divin.

La fel se întâmplă şi în zilele noastre. Copiii lui Dumnezeu nu se disting prin trăsături deosebite faţă de alţi oameni, nu se evidenţiază prin calităţi ieşite din comun, ci sunt oameni simpli, dar oneşti, purtând în vasul lor de lut comoara nepreţiută a adevărului.

Mintea  noastră mărginită nu poate cuprinde toate tainele şi toate criteriile de selecţie pe care le aplică Dumnezeu în lucrarea de mântuire a omului.

Domnul Isus îi mulţumeşte Tatălui pentru ceea ce face.

« Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale ! » (Matei 11 :25,26).

Numele Isaac înseamnă ‘fiul râsului’, deşi această semnificaţie a numelui i se potriveşte mai puţin liniştitului Isaac, care era un copil paşnic. Se pare că acest nume este, mai degrabă , în legătură cu împrejurările în care Isaac este făgăduit. Atât Avraam cât şi Sara, atunci când îngerul Domnului a vestit făgăduinţa naşterii lui Isaac, au râs.

O altă semnificaţie a numelui Isaac este ‘vesel’ sau ‘cel voios’. Isaac tipifica pe Cristos, « vestea  de mare bucurie pentru tot norodul », spusă de către înger la naşterea lui Isus.

După cum Isaac nu era un om de lume, căruia să-i placă distracţiile şi divertismentul, tot aşa a fost şi Isus, antitipul lui Isaac, şi tot aşa este şi Biserica.

Fratele lui Isaac, Ismael, mai mare ca el cu paisprezece ani, avea o altă fire. Se pare că Ismael i-a făcut necazuri lui Isaac, iar Sara îi cere lui Avraam să izgonească pe roaba Agar şi pe fiul ei. Sara ştia de făgăduinţa lui Dumnezeu făcută lui Avraam : « Cu adevărat, nevastă-ta Sara îţi va naşte un fiu ; şi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veşnic pentru sămânţa lui după el. » (Genesa 17 :19).

Toate aceste evenimente pe care nici Avraam nu le-a putut înţelege la timpul acela, au fost nişte tipuri, tablouri pictate cu măiestrie de către Dumnezeu, pentru a reprezenta cât mai fidel realitatea de mai târziu.

Ap.Pavel scrie Galatenilor  că Agar şi fiul ei Ismael reprezentau legământul Legii, iar Sara cu fiul ei Isaac reprezintă legământul Avraamic.

La prima venire a Domnului, clasa Ismael persecuta pe clasa Isaac. Dar a venit vremea când Isus pune capăt legământului Legii. « Căci Cristos este sfârşitul Legii... » (Rom. 10 :4). Evreii aflându-se sub acest legământ au pierdut favoarea lui Dumnezeu şi astfel au fost împrăştiaţi printre neamuri.

Atât Simon Petru şi Iacov , la primul consiliu al apostolilor de la Ierusalim, cât şi ap. Pavel mai târziu, vorbesc despre faptul că harul Domnului Isus se va întoarce la Israel.

Cortul lui David va fi ridicat din prăbuşirea lui (F.A 15 :6) şi atunci tot Israelul va fi mântuit, (Rom. 11 :25,26).

Un alt argument valoros în această chestiune îl găsim în cartea Ezechiel cap. 37.

Când Isaac a ajuns la vârsta de 40 ani, Avraam i-a căutat o soţie. Nu era obiceiul ca părintele să i-a o soţie fiului său, dar cazul acesta a fost unul special.

După cum Isaac este tipul lui Cristos, tot aşa Sara este tipul Bisericii. Avraam a trimis pe servul său să îi aducă mireasă lui Isaac. Tot aşa Tatăl ceresc trimite Spiritul Sfânt ca să-i aducă Mireasă lui Cristos.

« Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl. » (Ioan 6 :44).

După cum Avraam a interzis fiului său să-şi ia soţie dintre fetele Canaaniţilor, tot aşa cei ce doresc să facă parte din Mireasa lui Cristos, trebuie să îndeplinească unele condiţii.

Ei nu trebuie să facă parte din lume, ci din casa credinţei. Toţi păcătoşii sunt chemaţi la pocăinţă, dar numai cei care mor faţă de nădejdile lor pământeşti , vor putea intra în nădejdile cereşti şi vor fi Mireasa lui Cristos.

Călătoria făcută de Rebeca şi însoţitoarele ei până la casa lui Isaac reprezintă toate necazurile şi adâncimile de suferinţe individuale pe care le întâlnim în drumul spre casa Mirelui nostru ceresc.

La fel, această călătorie reprezintă experienţele întregii Biserici, trecând prin pustiul acestei lumi spre munţii cereşti, unde va fi întâmpinată de Mirele ei.

Aşa cum Isaac a ieşit în câmp să întâmpine pe Rebeca, tot aşa Domnul nostru ne va întâmpina în văzduh.

Peste noi cade, încă, mahrama mormântului, dar la vremea hotărâtă vom trece dincolo de văl ... şi vom fi totdeauna acasă la Domnul.

                   « Ce bucurie va fi când

                      Faţă-n faţă-L vom vedea,

                      Pe Domnul care pentru noi

                      A gusta şi-a-nvins moartea. »

“Fie peste noi bunăvoinţa Domnului Dumnezeulzu nostru!” ( Ps. 90 :17)

AMIN !