frumuseţea caracterului creştin

Adeseori, în adunările noastre, se foloseşte expresia – caracter – mai ales atunci când fraţii, prin vorbirile lor, ne îndeamnă să ne dezvoltăm şi noi caracterul după frumuseţea Caracterului divin. Când vorbim de caracter, ne gândim la ansamblul însuşirilor fundamentale psihico-morale ale unei persoane. Caracterul este trăsătura distinctivă a particularităţii unei persoane. Dacă, însă, ne referim la caracterul unui creştin, acesta trebuie să fie însuşirea superioară a măreţiei lui sufleteşti. Vreau să gravitez, puţin, în jurul acestui subiect şi pornesc de la afirmaţia că: "Fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să aibă caracterul său creştinesc individual bine întemeiat, care să nu depindă de viaţa unui alt creştin. Unii dintre noi, înainte să devenim ucenici ai Domnului Isus, am avut nişte caractere josnice, pentru că am cugetat şi am înfăptuit lucruri josnice. Şi cugetul este baza caracterului. Cugetele sunt seminţele pe care le plantăm în ogorul inimii noastre. Recolta este – CARACTERUL. Dacă în ogorul inimii noastre semănăm: Iubire, credincioşie, zel sfânt pentru cauza Domnului, rugăciune, seriozitate, atunci caracterul nostru se va dezvolta cu aceste trăsături. Dimpotrivă, dacă semănăm: egoism, invidie, vorbire de rău, ură, mândrie deşartă, atunci caracterul nostru se va dezvolta conform acestor trăsături şi va fi un caracter depravat.

Cugetele se transformă în vorbe, iar vorbele în fapte şi acestea arată valoarea caracterului. Tot ce adună un om în depozitul inimii sale sau în simţuri, la un moment dat, va fi exprimat de către gură. Pentru că inima nu este în stare a opri gura să vorbească. Argumentăm acest lucru cu Evanghelia după Luca (cap.6:45). "Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura". De asemenea, ap. Pavel în Epistola către Galateni (6:7, 8), spune: "Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea lui pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţă veşnică". Soarta noastră veşnică atârnă de cugetele pe care le adunăm în minte şi inimă. Se spune că: semeni un gând, culegi o faptă; semeni o faptă, culegi un obicei; semeni un obicei, culegi un caracter; semeni un caracter, culegi o soartă. Deci, ce seamănă omul, aceea va culege.

Scriptura ne atrage atenţia că noi, care am început o viaţă nouă în Cristos, trebuie să fim transformaţi în continuare prin înnoirea minţii, adică prin transformarea cugetelor. Această curăţire şi sfinţire o facem prin nutrirea cu adevărul. "Sfinţeşte-i prin cuvântul Tău, Cuvântul Tău este adevărul". Evanghelia după Ioan (cap. 17: 17). Unii dintre noi ne-am aştepta ca imediat ce ne-am întors la Dumnezeu, imediat ce ne-am fondat caracterul în iubire şi în credinţa dată odată sfinţilor, caracterul nostru să crească în mod miraculos. Dar nu se întâmplă aşa. Caracterul fără încercări nu se poate dezvolta. El este ca o plantă, foarte slab la început. Are nevoie de mult soare din iubirea lui Dumnezeu. Trebuie stropit adesea cu ploaia îndurării. După ce se dezvoltă în condiţii favorabile, suportă uşor îndreptările şi tăieturile ce le aplică Crescătorul, mâna disciplinei, chiar şi stricteţea. După ce şi-a dezvoltat fermitatea, încercările mai noi servesc numai pentru întărirea şi frumuseţea lui. Aşa procedează Dumnezeu, aşa a procedat şi cu noi. Chiar dacă la începutul exerciţiului nostru de credinţă ne-am arătat vitejia şi entuziasmul, iar unii am zis aşa ca ap. Petru: "Doamne, cu Tine sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte," Domnul s-a uitat cu iubire şi milă la naivitatea noastră şi nu ne-a trimis în prima linie de bătaie. Ne-a creat întâi condiţii să ne dezvoltăm şi apoi am fost lăsaţi în cuptorul încercării. Domnul doreşte să aibă în armata Sa caractere care au calităţi puternice: răbdare, îndelungă răbdare, rezistenţă la ispite, iubire, credincioşie etc. Să ne bucurăm dacă încercările prin care am trecut noi ne-au făcut mai umiliţi, mai asemenea cu Domnul nostru, mai conştienţi de imperfecţiunile noastre, mai serioşi în lupta cu duşmanii făpturii noi ce se dezvoltă în simţurile noastre. Chiar şi experienţele în care am suferit un eşec absolut pot fi, prin durerea înfrângerii, o întărire a caracterului. Poate devenim mai vigilenţi, poate ne rugăm mai fierbinte. Astfel chiar şi eşecurile pot deveni "pietre de păşire" prin care ne înălţăm spre Dumnezeu şi ne apropiem tot mai mult de casă.

Apostolul Petru, în a doua sa Epistolă, cap. 1, ne dă o reţetă privind dezvoltarea caracterul. Să începem cu credinţa şi să mergem până la iubirea largă şi generoasă pentru toţi oamenii. Noi, astăzi, construim caracter pentru eternitate. Dacă nu-l construim astăzi, atunci când? Şi dacă nu-l construim astăzi, cu nici un chip nu vom intra în Împărăţia despre care vorbim şi spre care alergăm. Din cauza imperfecţiunii moştenite de la Adam, tatăl nostru, noi nu putem în această viaţă atinge perfecţiunea pe care o dorim. Avem slăbiciuni în corpul nostru, în gândurile noastre. Dar pe cât este posibil, trebuie să trăim cât mai aproape de Standard, adică de Domnul nostru. Dacă cugetele nu sunt în armonie cu idealurile noastre, înseamnă că avem probleme. Înseamnă că "santinelele de pază de la biroul de conducere şi control" nu sunt destul de vigilente pentru a da la o parte orice lucruri ale întunericului care ne pot murdări spiritul. Nu cugetele care numai trec prin minte sunt acelea care hotărăsc caracterul nostru, ci acelea pe care inima le primeşte şi le acceptă să-şi facă cuib în mintea noastră. Acelea ne cârmuiesc viaţa. Caracterul adevărat al unui creştin se află în adâncul inimii sale. Cât de adevărată este declaraţia Domnului: "Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia" – (Evanghelia după Marcu, cap.7:21, 22). Apostolul Pavel, vorbind despre un astfel de caracter, zice: "Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru" – (1 Corinteni, cap.6:11).

Din moment ce am ales pe Isus şi ne-am dedicat lui Dumnezeu, acceptaţi fiind în rândurile poporului Său, mereu auzim o voce cum zice: "Dă-mi fiule inima ta şi ochii tăi să ia seama la căile Mele." La fel ca întreagă rasa umană şi noi suntem, după natură, imperfecţi. Domnul ne spune însă, că dacă noi devenim fiii Săi, vom fi judecaţi după inima noastră, după voinţa noastră, după ceea ce am clădit în caracterul nostru. Caracterul făpturilor noi este format din minte nouă şi inimă nouă. Adică un creier nou şi o voinţă nouă. Amintesc un pasaj din Volumul V unde se vorbeşte, într-un mod minunat, despre mintea făpturii noi. Acolo zice aşa: "Creierul este pânza, voinţa artistul. Artistul are la dispoziţie tot felul de culori, dar dacă el lucrează haotic şi aşează întâmplător culorile pe pânză, nu se poate aştepta să se producă un tablou de valoare. Artistul trebuie să aplice culorile pe pânză într-un mod inteligent şi ştiinţific. Rezultatul va fi o armonie de culori pe care noi o numim pictură. "Aşa trebuie să fie caracterul nostru, format din tablouri excelente ale iubirii, ale dreptăţii, ale înţelepciunii, ale răbdării, ale păcii, ale îndurării, ale bunătăţii, ale milostivirii, ale smereniei etc. Asemănarea cu Isus pretinde un astfel de caracter. Înţelegând acest lucru, cât de curată şi serioasă trebuie să fie viaţa noastră.

Faptul că, în drumul spre Canaan ne îndemnăm unii pe alţii, ne învăţăm unii pe alţii, şi chiar ne ajutăm să devenim caractere nobile, aceasta nu înseamnă că cineva posedă astăzi, în mod perfect, un astfel de caracter. Înseamnă numai să ne silim mereu a dezvolta trăsăturile plăcute ale unui astfel de caracter. Dacă în viaţa aceasta un copil mic nu creşte, este o nenorocire, o întâmplare tristă. Închipuiţi-vă cât de trist şi dureros ar fi dacă noi n-am creşte spiritual şi am rămânea nişte piperniciţi.

Am fi cei mai nenorociţi oameni. Creşterea caracterului are legătură cu Evanghelia după Marcu (cap.4:26,27) unde ne este redată, foarte pe scurt, pilda cu sămânţa. "El a mai zis: Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum." Dacă nu intrăm în profunzimea pildei, atunci ne putem gândi la un om care seamănă în ogorul său o sămânţă de grâu, după care el nu mai are de făcut nici o activitate pentru că, sămânţa încolţeşte şi creşte singură. Dar Domnul nu acest lucru vrea să ne înveţe. Pilda nu ne îndeamnă la inactivitate, ci vrea să ne înveţe secretele fundamentale ale creşterii. Frumuseţea crinilor câmpului, despre care a amintit Isus ucenicilor, se datorează activităţii lui Dumnezeu, legilor Sale. Elementele creşterii sunt ascunse undeva, ele vin de undeva. În cazul crinilor vin din pământ şi de la soare, conform "legislaţiei în vigoare" dată de către Dumnezeu. Aşa este şi cu creşterea caracterului nostru. Ea vine de undeva. Apostolul Petru ne spune că Dumnezeu ne-a dat făgăduinţele Sale nespus de mari şi scumpe. Acesta este pământul în care caracterele noastre trebuie să prindă rădăcini şi să crească. Apostolul Pavel, de asemenea, ne îndeamnă să cugetăm la tot ce este curat, la tot ce este drept, la tot ce este adevărat, la tot ce este vrednic de cinste, la tot ce este vrednic de iubit etc. În toate acestea nu suntem singuri, ci suntem ajutaţi de puteri nevăzute.

Un ochi natural nu poate observa cum Spiritul Sfânt lucrează în cugetele noastre, în dorinţa noastră după sfinţire, în foamea şi setea noastră după iubire şi dreptate. Dar Dumnezeu, care ne iubeşte, ne respectă credinţa şi se bucură de străduinţele noastre. El ţese cugetele neegoiste şi plăcute în caracterul nostru prin Spiritul Său. Dacă acceptaţi un îndemn din partea mea, acesta este să ne străduim cu toţii a dezvolta un caracter în armonie cu Legea lui Dumnezeu, pentru ca în gânduri, vorbe şi fapte să iubim dreptatea şi să o practicăm, iar motorul care pune în mişcare gândurile sau cugetele, vorbele şi faptele noastre să fie dragostea AGAPE, o dragoste după voia lui Dumnezeu, o dragoste altruistă, o dragoste dezinteresată. În felul acesta caracterul nostru va semăna cu Caracterul Domnului şi Învăţătorului nostru Isus Cristos. Fie ca Tatăl cresc să ne ajute la aceasta! Amin!

Îţi trebuie credinţă, perseverenţă şi un curaj fenomenal,
Să-ţi construieşti un caracter puternic, măreţ şi individual.
Trebuie să-l fundamentezi pe iubire, nu pe un fals creştinism,
Ca să poţi lupta pe câmpul cu mine antipersonal cu mult eroism.

Îţi trebuie să ceri Înţelepciune de sus, ca să ai raţiune.
Printre sistemele sociale de astăzi să fii drept în orice acţiune.
Ai nevoie de iubirea AGAPE, o iubire dezinteresată,
Ca integritatea ta de creştin să nu fie influenţată.

E riscant să călătoreşti sigur printre astre, când tu eşti aici jos
În fiecare zi asaltat sistematic de păcatul odios.
Dar e un pericol să priveşti doar la carne şi să te vezi un ingrat,
Uitând sângele de mare valoare ce Domnul pentru tine a dat.

"Pot totul în Hristos", strigă solemn caracterul trecând prin încercări.
În zilele senine s-a echilibrat şi dezvoltat prin binecuvântări.
Pe marea de sticlă amestecată cu foc, fii adevărat creştin,
Reoglindeşte în tine frumuseţea Caracterului divin.

Deci, la arme cu toţii, să luptăm fără frică şi fără compromis,
Domnul aşteaptă să ne de-a Canaanul, aşa cum sigur ne-a promis.
Teribilele atacuri mârşave ale infamului duşman proscris,
Să le respingem, precum David cu pietricica din pârâu: "ESTE SCRIS"!