Într-o zi, Isus se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui." Atunci Isus le-a prezentat frumoasa şi completa rugăciune, atât de cunoscută astăzi – TATĂL NOSTRU. Ucenicii nu i-au cerut Domnului să-i înveţe să predice, să-i înveţe să cânte sau alte lucruri. Văzând importanţa pe care Isus o dă rugăciunii, i-au cerut să-i înveţe şi pe ei să se roage. Domnul nu le-a reproşat că de atâta vreme sunt împreună şi ei nu ştiu acest lucru. Dimpotrivă, credem că Isus s-a bucurat văzând la ucenicii această stare de inimă.
După atâţia ani de frecvenţă în şcoala Domnului nostru, cineva ar putea spune că avem atâtea subiecte importante, atâtea lecţii legate de adevărul prezent despre care ar trebui să scriu, iar eu insist să mă ocup cu lucruri începătoare. Dintr-un anumit punct de vedere, aşa se văd lucrurile. Noi, care demult trebuia să fim învăţători, vorbim despre rugăciune, punem din nou temelia pocăinţei şi a credinţei în Dumnezeu. Dar aşa cum s-a purtat Domnul faţă de noi la început, când eram nişte caractere nedezvoltate şi aveam nevoie de mult soare din iubirea lui Dumnezeu şi de multe învăţături, tot aşa avem obligaţia să ne purtăm şi noi faţă de cei care astăzi îşi toarnă fundaţia cunoştinţei lor despre adevăr şi încep zidirea caracterului creştin. Şi cei mai mici din Adunarea Domnului trebuie să beneficieze de condiţii prielnice pentru creştere, ca să poată ajunge oiţe şi oi. "... să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa, şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă." (Proverbe, cap. 1:5)
Revenind la subiect, amintesc faptul că a fost o vreme când Adam, strămoşul nostru, a fost în armonie cu Dumnezeu. A fost chiar într-un legământ cu El. Dar Adam a călcat acest legământ, iar descendenţii săi, în loc să se nască sub legământ s-au născut ca străini. Totuşi, Dumnezeu a păstrat o relaţie cu cei care au dorit să se apropie de El. Aşa au fost Abel, Enoh, Noe, chiar dacă (legal) erau sub condamnare. Mai târziu Dumnezeu a intrat în relaţie de legământ cu Avraam, apoi cu Isaac şi Iacob. Cele douăsprezece seminţii ale lui Iacob au format poporul Israel, căruia Dumnezeu le-a dat legământul Legii de la Muntele Sinai. Toţi aceşti descendenţi ai lui Iacob au putut merge la Dumnezeu prin rugăciune. Neamurile, însă, n-au avut acest privilegiu.
Ne amintim de sutaşul Corneliu din Cezarea, care se ruga mereu. Deşi era un cucernic şi temător de Dumnezeu, rugăciunile sale n-au fost acceptate, chiar după moartea lui Isus. Moartea lui Isus nu l-a adus pe Corneliu (care era dintre neamuri) într-o relaţie cu Dumnezeu, până s-au sfârşit cele şaptezeci de săptămâni de favoare evreiască. După ce ap. Petru îi "vesteşte Evanghelia păcii, prin Isus Cristos, care este Domnul tuturor", şi că " El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi a celor morţi", pe baza Meritului Domnului, Corneliu este acceptat de către Dumnezeu. "În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi." (Faptele Apostolilor, cap. 4:12) El este mijlocitorul şi avocatul nostru. Cum devine El avocatul nostru? Dacă acceptăm că noi am fost nişte păcătoşi, că Isus ne-a răscumpărat din păcatul nostru, dacă ne căim de acest lucru şi întoarcem spatele la păcat, lepădându-ne de noi înşine şi devenind ucenici ai Săi, atunci El ne îndreptăţeşte şi devine avocatul nostru înaintea Tatălui. Nimeni nu va primi răspuns la rugăciunile sale, dacă nu este ucenic a lui Isus. Domnul nu împiedică pe nimeni să-şi plece genunchii, dar rugăciunile acceptate sunt numai acelea care se fac prin Isus. " Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine." (Evanghelia după Ioan, cap. 14:6)
Dumnezeu în adâncul Înţelepciunii Sale şi prin ştiinţa Lui de mai înainte ne-a dat privilegiul fericit de a-i aduce închinare şi laudă. Am face o distincţie între închinare şi rugăciune. Închinarea este o aplecare, o recunoaştere a Maiestăţii Supreme un act de reverenţă, de adorare. Rugăciunea, însă, este expresia unei cereri. Dorinţa după umplerea, tot mai mult, cu Spiritul Sfânt este binecuvântarea care trebuie cel mai mult căutată în rugăciunile noastre. Noi am primit o măsură de Spirit, când am fost acceptaţi ca ucenici ai lui Isus, şi aceea flacără aprinsă atunci trebuie să devină în viaţa noastră o putere, care să controleze întreaga fiinţă. Scopul nostru este să devenim, în inimă şi voinţă, la starea plinătăţii Domnului nostru. Când îl vom vedea aşa cum este, atunci nu vor mai fi rugăciuni, ci numai laude. Aşteptăm cu drag Împărăţia pe care Domnul ne-a spus s-o implorăm: "...vie impărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ."
Din rugăciunea – Tatăl nostru – noi învăţăm foarte multe lucruri. În primul rând învăţăm să dăm onoare lui Dumnezeu, să-L recunoaştem ca Stăpân şi Suveran al Universului, exprimându-ne dorinţa ca numele Lui să fie sfinţit. Îi amintim despre Împărăţia promisă şi zicem ca în toate lucrurile să se facă numai voia Sa. Menţionăm foarte pe scurt nevoile noastre pământeşti. "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi;" Isus a spus: "Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer, şi dă lumii viaţa ", şi "Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer." Totuşi, în rugăciunea Tatăl nostru este vorba de pâinea noastră pământească, pâinea ce alimentează trupul de carne. Ne rugăm să ne ierte greşelile noastre, aşa după cum iertăm şi noi altora şi, în sfârşit, să fim ajutaţi a nu cădea in ispită, atunci când ispititorul ne încearcă vigilenţa.
Mai înainte am amintit de Corneliu şi faptul că, rugăciunile sale – deşi sincere – n-au fost acceptate. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu a luat seama la ele. Am observat mai sus că, după ce ap. Petru îl prezintă pe Isus lui Corneliu, acesta a crezut şi prin Numele Lui a căpătat iertarea păcatelor , primind şi Duhul Sfânt. Ce înţelegem din purtarea Tatălui faţă de Corneliu? Înţelegem că şi astăzi, unii care vin la Dumnezeu şi se roagă plini de râvnă fără să cunoască condiţiile stabilite pentru a fi recunoscuţi ca şi copii ai Săi, rugăciunile lor ca şi ale lui Corneliu vor sta înaintea Tatălui ca o aducere aminte. Cel care cercetează inimile este Dumnezeu şi El ia notă de orice rugăciune sinceră care se ridică spre El pe aripile credinţei. Urmează ca fiecare personal să accepte mesajul împăcării, să creadă în jertfa Domnului Isus pentru a fi acceptat şi el de către Dumnezeu. A ne apropia de Marele Arhitect al Universului este cel mai minunat privilegiu pe care îl are un muritor. Noi trebuie să mergem înaintea Lui totdeauna, în spiritul reverenţei şi respectului şi numai în Numele lui Isus. Să fim plini de seriozitate. Să nu rostim nici un cuvânt pe care să nu-l gândim. Mai este un lucru important. După ce am făcut rugăciunea, să veghem la aceasta cu toată stăruinţa. Să fim atenţi şi să observăm când şi cum primim răspuns la rugăciunile noastre. Poate că, Dumnezeu uneori întârzie cu răspunsul, pentru a ne încerca credinţa, răbdarea şi seriozitatea. Să ştim, însă, şi să fim siguri că Dumnezeu niciodată nu este indiferent la cererea copiilor Săi.
"Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ", ne rugăm noi zi de zi. Să obosim a face acest lucru? Nicidecum! Domnul ne-a cerut să dorim mereu această Împărăţie şi să ne rugăm pentru ea. A renunţa la rugăciune înseamnă a renunţa la credinţă. Împărăţia oricum vine, fie că vrea cineva, fie că nu vrea, fie că se roagă cineva, fie că nu se roagă. Dar Domnul voieşte ca fiecare generaţie de copii ai Săi, să fie primii care doresc cu ardoare aşezămintele Sale, să fie primii care aşteaptă ca Dumnezeu să proslăvească locul unde se odihnesc picioarele Sale şi să-l facă glorios. Închei aceste modeste cuvinte de mai sus, printr-o afirmaţie a pastorului Russell: "Continuaţi să spuneţi, continuaţi să credeţi, continuaţi să vă rugaţi necontenit, continuaţi să ziceţi vie Împărăţia Ta, continuaţi să doriţi timpul când Împărăţia va binecuvânta toate familiile pământului." AMIN!
După atâţia ani de frecvenţă în şcoala Domnului nostru, cineva ar putea spune că avem atâtea subiecte importante, atâtea lecţii legate de adevărul prezent despre care ar trebui să scriu, iar eu insist să mă ocup cu lucruri începătoare. Dintr-un anumit punct de vedere, aşa se văd lucrurile. Noi, care demult trebuia să fim învăţători, vorbim despre rugăciune, punem din nou temelia pocăinţei şi a credinţei în Dumnezeu. Dar aşa cum s-a purtat Domnul faţă de noi la început, când eram nişte caractere nedezvoltate şi aveam nevoie de mult soare din iubirea lui Dumnezeu şi de multe învăţături, tot aşa avem obligaţia să ne purtăm şi noi faţă de cei care astăzi îşi toarnă fundaţia cunoştinţei lor despre adevăr şi încep zidirea caracterului creştin. Şi cei mai mici din Adunarea Domnului trebuie să beneficieze de condiţii prielnice pentru creştere, ca să poată ajunge oiţe şi oi. "... să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa, şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă." (Proverbe, cap. 1:5)
Revenind la subiect, amintesc faptul că a fost o vreme când Adam, strămoşul nostru, a fost în armonie cu Dumnezeu. A fost chiar într-un legământ cu El. Dar Adam a călcat acest legământ, iar descendenţii săi, în loc să se nască sub legământ s-au născut ca străini. Totuşi, Dumnezeu a păstrat o relaţie cu cei care au dorit să se apropie de El. Aşa au fost Abel, Enoh, Noe, chiar dacă (legal) erau sub condamnare. Mai târziu Dumnezeu a intrat în relaţie de legământ cu Avraam, apoi cu Isaac şi Iacob. Cele douăsprezece seminţii ale lui Iacob au format poporul Israel, căruia Dumnezeu le-a dat legământul Legii de la Muntele Sinai. Toţi aceşti descendenţi ai lui Iacob au putut merge la Dumnezeu prin rugăciune. Neamurile, însă, n-au avut acest privilegiu.
Ne amintim de sutaşul Corneliu din Cezarea, care se ruga mereu. Deşi era un cucernic şi temător de Dumnezeu, rugăciunile sale n-au fost acceptate, chiar după moartea lui Isus. Moartea lui Isus nu l-a adus pe Corneliu (care era dintre neamuri) într-o relaţie cu Dumnezeu, până s-au sfârşit cele şaptezeci de săptămâni de favoare evreiască. După ce ap. Petru îi "vesteşte Evanghelia păcii, prin Isus Cristos, care este Domnul tuturor", şi că " El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi a celor morţi", pe baza Meritului Domnului, Corneliu este acceptat de către Dumnezeu. "În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi." (Faptele Apostolilor, cap. 4:12) El este mijlocitorul şi avocatul nostru. Cum devine El avocatul nostru? Dacă acceptăm că noi am fost nişte păcătoşi, că Isus ne-a răscumpărat din păcatul nostru, dacă ne căim de acest lucru şi întoarcem spatele la păcat, lepădându-ne de noi înşine şi devenind ucenici ai Săi, atunci El ne îndreptăţeşte şi devine avocatul nostru înaintea Tatălui. Nimeni nu va primi răspuns la rugăciunile sale, dacă nu este ucenic a lui Isus. Domnul nu împiedică pe nimeni să-şi plece genunchii, dar rugăciunile acceptate sunt numai acelea care se fac prin Isus. " Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine." (Evanghelia după Ioan, cap. 14:6)
Dumnezeu în adâncul Înţelepciunii Sale şi prin ştiinţa Lui de mai înainte ne-a dat privilegiul fericit de a-i aduce închinare şi laudă. Am face o distincţie între închinare şi rugăciune. Închinarea este o aplecare, o recunoaştere a Maiestăţii Supreme un act de reverenţă, de adorare. Rugăciunea, însă, este expresia unei cereri. Dorinţa după umplerea, tot mai mult, cu Spiritul Sfânt este binecuvântarea care trebuie cel mai mult căutată în rugăciunile noastre. Noi am primit o măsură de Spirit, când am fost acceptaţi ca ucenici ai lui Isus, şi aceea flacără aprinsă atunci trebuie să devină în viaţa noastră o putere, care să controleze întreaga fiinţă. Scopul nostru este să devenim, în inimă şi voinţă, la starea plinătăţii Domnului nostru. Când îl vom vedea aşa cum este, atunci nu vor mai fi rugăciuni, ci numai laude. Aşteptăm cu drag Împărăţia pe care Domnul ne-a spus s-o implorăm: "...vie impărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ."
Din rugăciunea – Tatăl nostru – noi învăţăm foarte multe lucruri. În primul rând învăţăm să dăm onoare lui Dumnezeu, să-L recunoaştem ca Stăpân şi Suveran al Universului, exprimându-ne dorinţa ca numele Lui să fie sfinţit. Îi amintim despre Împărăţia promisă şi zicem ca în toate lucrurile să se facă numai voia Sa. Menţionăm foarte pe scurt nevoile noastre pământeşti. "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi;" Isus a spus: "Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer, şi dă lumii viaţa ", şi "Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer." Totuşi, în rugăciunea Tatăl nostru este vorba de pâinea noastră pământească, pâinea ce alimentează trupul de carne. Ne rugăm să ne ierte greşelile noastre, aşa după cum iertăm şi noi altora şi, în sfârşit, să fim ajutaţi a nu cădea in ispită, atunci când ispititorul ne încearcă vigilenţa.
Mai înainte am amintit de Corneliu şi faptul că, rugăciunile sale – deşi sincere – n-au fost acceptate. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu a luat seama la ele. Am observat mai sus că, după ce ap. Petru îl prezintă pe Isus lui Corneliu, acesta a crezut şi prin Numele Lui a căpătat iertarea păcatelor , primind şi Duhul Sfânt. Ce înţelegem din purtarea Tatălui faţă de Corneliu? Înţelegem că şi astăzi, unii care vin la Dumnezeu şi se roagă plini de râvnă fără să cunoască condiţiile stabilite pentru a fi recunoscuţi ca şi copii ai Săi, rugăciunile lor ca şi ale lui Corneliu vor sta înaintea Tatălui ca o aducere aminte. Cel care cercetează inimile este Dumnezeu şi El ia notă de orice rugăciune sinceră care se ridică spre El pe aripile credinţei. Urmează ca fiecare personal să accepte mesajul împăcării, să creadă în jertfa Domnului Isus pentru a fi acceptat şi el de către Dumnezeu. A ne apropia de Marele Arhitect al Universului este cel mai minunat privilegiu pe care îl are un muritor. Noi trebuie să mergem înaintea Lui totdeauna, în spiritul reverenţei şi respectului şi numai în Numele lui Isus. Să fim plini de seriozitate. Să nu rostim nici un cuvânt pe care să nu-l gândim. Mai este un lucru important. După ce am făcut rugăciunea, să veghem la aceasta cu toată stăruinţa. Să fim atenţi şi să observăm când şi cum primim răspuns la rugăciunile noastre. Poate că, Dumnezeu uneori întârzie cu răspunsul, pentru a ne încerca credinţa, răbdarea şi seriozitatea. Să ştim, însă, şi să fim siguri că Dumnezeu niciodată nu este indiferent la cererea copiilor Săi.
"Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ", ne rugăm noi zi de zi. Să obosim a face acest lucru? Nicidecum! Domnul ne-a cerut să dorim mereu această Împărăţie şi să ne rugăm pentru ea. A renunţa la rugăciune înseamnă a renunţa la credinţă. Împărăţia oricum vine, fie că vrea cineva, fie că nu vrea, fie că se roagă cineva, fie că nu se roagă. Dar Domnul voieşte ca fiecare generaţie de copii ai Săi, să fie primii care doresc cu ardoare aşezămintele Sale, să fie primii care aşteaptă ca Dumnezeu să proslăvească locul unde se odihnesc picioarele Sale şi să-l facă glorios. Închei aceste modeste cuvinte de mai sus, printr-o afirmaţie a pastorului Russell: "Continuaţi să spuneţi, continuaţi să credeţi, continuaţi să vă rugaţi necontenit, continuaţi să ziceţi vie Împărăţia Ta, continuaţi să doriţi timpul când Împărăţia va binecuvânta toate familiile pământului." AMIN!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu