"Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei;" (Ioan cap. 8:31)
Mântuitorul nostru acceptă ca ucenici ai Săi pe toţi aceea care, dintr-o profundă convingere şi cu o hotărâre fermă urmează calea tăgăduirii de sine, aşa cum a practicat El pe pământul nostru. O dragoste atât de măreaţă şi înălţătoare, cum a arătat-o pentru noi Domnul pe Calvar, nu poate fi mulţumită decât cu o predare totală a vieţii noastre Lui, cu tot ce avem şi tot ce suntem. Cel mai bun răspuns la binecuvântările nemeritate pe care le primim este ascultarea necondiţionată de voinţa Sa.
"... oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu." (Luca, 14:33) Această afirmaţie, privită după cum ne este redată de către Luca, se pare că Domnul nostru pune sarcini grele pe umerii celor care vor să-I fie ucenici. Citim şi versetul 26 din acelaşi capitol. "Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu." Aceasta nu înseamnă că trebuie să avem o atitudine duşmănoasă, ostilă sau de reavoinţă, faţă de familiile şi rudele noastre, înseamnă numai că, dragostea noastră pentru Domnul să fie totdeauna pe locul întâi, apoi vine familia, rudele, prietenii etc. De fapt, clauza cea mai grea din acest pasaj, este conţinută în cuvintele: "ba chiar însăşi viaţa sa". Aici intervine totala lepădare de sine.
"Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine..." (Matei cap. 16:24)
Lepădarea de sine înseamnă o predare atât de completă lui Cristos, încât eul să nu mai aibă nici un drept şi nici o revendicare asupra mea şi nici un fel de autoritate. Repet versetul din Matei, mergând puţin mai departe. "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea..."
Deşi asemănătoare, lepădarea de sine şi purtarea crucii sunt două lucruri. Lepădarea de sine este o supunere pasivă, purtarea crucii este ceva mai mult. Este activitate. Crucea este simbolul umilirii, a prigonirii şi a suferinţelor pe care lumea le-a oferit, odată, lui Isus din Nazaret şi continuă să le ofere astăzi tuturor acelora ce urmează pe Învăţător. Există multe altfel de cruci pe care le poartă ucenicii lui Isus. Unii poartă cruci grele în familiile lor. Despre acest lucru profetul spune: "...vrăjmaşii omului sunt cei din casa lui!" (Mica, 7:6) La alţii, bolile incurabile şi suferinţele de nedescris le macină toate oasele şi toţi atomii fiinţei lor, aşa încât blestemul care atinge pe toţi oamenii este pentru ei o cruce deosebit de grea.
Revin la versetul 24 din Matei cap. 16, pe care îl voi cita complet, cu cele trei condiţiuni. "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze." Pe cine să urmăm? Desigur pe Isus. Dar pentru a ne putea conforma ultimelor cuvinte sau ultimei condiţii, "şi să mă urmeze", trebuie să ştim prin ce s-a caracterizat viaţa lui Isus când a fost pe pământul nostru. Aceasta era o viaţă de ascultare desăvârşită faţă de voia Tatălui. Era o viaţă trăită în puterea Spiritului, o viaţă de slujire altora. Era o viaţă de îndelungă răbdare, de râvnă şi zel, de cheltuire de Sine, de umilinţă, bunătate şi credincioşie. Pentru a putea fi ucenici ai Săi, trebuie să trăim şi noi cum a trăit Isus. (1 Ioan, 2:6)
"Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii." (Ioan, 13:35) Aceasta este o dragoste care consideră pe alţii mai presus ca pe sine. " Dragostea aceasta este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău." Fără acest fel de dragoste, suntem reci şi lipsiţi de viaţă. Nu-i destul că am început bine paşii pe calea Domnului. Dacă nu rămâneţi în Mine, zice Isus, nu puteţi fi ucenicii Mei.
Versetul 14 din capitolul 33 din Luca este unul interesant, pe care merită să-l mai amintesc odată. "...oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu." Se pare că aceasta este cea mai grea şi cea mai nepopulară dintre toate condiţiile puse de Domnul celor ce vor să-i devină ucenici. Parcă este cel mai greu verset de îndeplinit din toată Scriptura. El este interpretat în diferite feluri, fiecare după instrucţia şi raţiunea sa. Noi credem că, atunci când cineva s-a predat lui Dumnezeu, s-a predat cu tot ce este el şi cu tot avutul său. Domnul devine proprietar peste tot ce are şi este, iar el, consacratul, rămâne doar administrator peste această avere, care nu mai este a lui. Nu înseamnă , nicidecum, să-ţi vinzi totul sau să dai la săraci, poate chiar neglijându-ţi familia, iar tu să cerşeşti sau să trăieşti din mila fraţilor. Un astfel de om ar fi neînţelept şi ucenicul trebuie să fie înţelept în toate lucrurile. Ucenicul nu trebuie să devină un caz social, dar nici nu este îngăduit ca prisosul lui să-l îngrămădească, într-un mod egoist, numai pentru sine. În 1Ioan, 3:17, citim: "Cine are bogăţiile lumii acestea şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?" Nu se cade ucenicului să fie foarte onorat şi foarte bogat în această lume, în care Domnul său a trăit sărac, smerit şi dispreţuit. Fiecare dintre noi este responsabil de felul cum înţelege el a se lepăda de tot ce are.
Oricine este hotărât să urmeze pe Cristos, să devină ucenicul Său, v-a trece prin multe şi felurite încercări. De la dispreţ, la glasuri care îl vor chema înapoi la calea vechiului obicei. Ucenicul nu este un om perfect. Imperfecţiunea este o piedică în calea noastră de a face unele lucruri. Unui ucenic i se pot scuza multe. De exemplu: lipsa de abilitate a unei minţi ascuţite, incapacitatea lui de a face fapte eroice, dar nu-i poate fi iertată lipsa de râvnă pentru Evanghelie. Când Domnul a făcut un bici de ştreanguri şi a scos afară pe vânzători din templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi a zis vânzătorilor de porumbei: "Ridicaţi acestea de aici, şi nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă de negustorie "; atunci ucenicii şi-au adus aminte că este scris: "Râvna pentru casa ta mă mănâncă pe mine." Mântuitorul nostru era consumat de focul râvnei pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia Sa. Adevăratul ucenic trebuie să simtă în toată fiinţa lui un foc, care să ardă mereu.
După Domnul Isus, un exemplu de râvnă mare avem în ap. Pavel. În vremea când era prigonitorul Saul, apostolul chiar a făcut parte din partida Zeloţilor. Cineva a căutat să-i caracterizeze râvna, făcându-i următorul portret: "Apostolul Pavel nu-şi dorea nici un bun pământesc, nu avea nici grijile vieţii şi nici frica de moarte. El era un om mânat de un singur gând: Evanghelia lui Cristos. Avea un singur scop, o singură ţintă: slava lui Dumnezeu. El era neîncetat constrâns a mărturisi ori a muri. El nu-şi îngăduia odihnă nici zi, nici noapte, ci cutreiera neîncetat pământ şi mare, străbătea munţi şi dealuri. Striga şi nu tăcea, nimic şi nimeni nu-l putea opri. Târât în faţa sinedriului ori tronurilor împărăteşti, el una făcea: mărturisea mereu despre adevăr. Şi chiar în faţa morţii, înainte ca tăişul securii să-i despartă capul de trup, el vorbea, se ruga, mărturisea, îndemna, şi, în cele din urmă momente, binecuvânta pe călăii săi." Oricine voieşte să fie ucenicul lui Cristos, ar trebui să înţeleagă că întreaga lui activitate trebuie să fie caracterizată de râvnă.
De asemenea, nu poate fi ucenic adevărat acela care nu are o credinţă puternică în Dumnezeu. Toţi uriaşii în credinţă au fost oameni simpli, dar care au făcut lucruri mari tocmai pentru că, dându-şi seama de slăbiciunea lor, s-au încrezut deplin în Dumnezeu. Acolo unde omul se poate descurca singur, credinţa n-are ce face. Ea acţionează numai pe terenurile considerate imposibile. Face ca imposibilul să devină posibil. Credinţa nu întâmpină piedici. Crede pe Dumnezeu pe cuvânt. "Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede." (Marcu, 9:23) Acolo unde îndoiala vede obstacole, credinţa găseşte calea. Unde îndoiala vede noapte întunecoasă, credinţa vede aurora dimineţii. Acolo unde îndoiala întreabă: cine poate crede una ca asta? Credinţa răspunde: eu.
Credinţa nu pare a fi totdeauna logică. Nu după logică a părăsit Avraam ţara Caldeilor şi a mers într-o ţară pe care n-a cunoscut-o nici el nici părinţii lui. Nu după logică Iosua a îndrăznit să cucerească Ierihonul, o cetate puternică, cu ziduri mari, ce părea invulnerabilă. Şi totuşi atât Avraam, cât şi Iosua au făcut-o, fiindcă au crezut pe Dumnezeu că ceea ce spune şi face. De fapt, credinţa este cel mai logic lucru din lume. Ce poate fi mai logic, decât ca o creatură să se încreadă în Creator. Este ilogic să crezi în Acela care nu poate să mintă, nu poate să înşele, nu poate să greşească? A crede în Dumnezeu este lucrul cel mai logic şi cel mai raţional.
Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că ucenicul este permanent într-o stare de război, atât cu el însuşi, cât şi cu puterile întunericului. Duhurile răutăţii se află atât în văzduh, cât şi în fii neascultării care sunt printre noi. Ucenicul are de dat zilnic lupte interne şi externe. În război este absolut necesară unitatea, armonia. Nu este timp pentru invidie, pentru gelozie. De aceea este imperios necesar ca ucenicii, care sunt ostaşi în armata Regelui, să fie totdeauna uniţi. Războiul implică suferinţă. Adresându-se lui Timotei, ap. Pavel îl îndeamnă: "Suferă împreună cu mine ca un bun ostaş al lui Cristos." Adevăratul ostaş execută ordinele superiorului său fără a cere lămuriri şi explicaţii. Trebuie să mai amintesc aici că adevăratul ucenic, după ce a devenit în clar cu misiunea ce o are de îndeplinit, nu se mai compromite cu plăcerile de o clipă ale veacului. "El poate fi necunoscut, deşi foarte bine cunoscut, cu toate că moare în fiecare clipă, el trăieşte. Este sărac şi totuşi îmbogăţeşte pe mulţi, deşi nu are nimic, posedă totul." (2 Corinteni, 6:9, 10)
Un adevărat ucenic nu caută numai darurile lui Cristos, ci pe El însuşi. Să fim ucenici adevăraţi, nu numai cu numele, nu numai clienţi care vin din când în când la Isus pentru a lua "bucate, vin şi lapte, fără bani şi fără plată." Fie ca Tatăl ceresc să ne ţină mereu simţurile treze, pentru a înţelege că dedicându-ne vieţii de ucenic, noi nu mai suntem ai noştri. Să proslăvim, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în spiritul nostru, care sunt ale Lui. Amin!
Mântuitorul nostru acceptă ca ucenici ai Săi pe toţi aceea care, dintr-o profundă convingere şi cu o hotărâre fermă urmează calea tăgăduirii de sine, aşa cum a practicat El pe pământul nostru. O dragoste atât de măreaţă şi înălţătoare, cum a arătat-o pentru noi Domnul pe Calvar, nu poate fi mulţumită decât cu o predare totală a vieţii noastre Lui, cu tot ce avem şi tot ce suntem. Cel mai bun răspuns la binecuvântările nemeritate pe care le primim este ascultarea necondiţionată de voinţa Sa.
"... oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu." (Luca, 14:33) Această afirmaţie, privită după cum ne este redată de către Luca, se pare că Domnul nostru pune sarcini grele pe umerii celor care vor să-I fie ucenici. Citim şi versetul 26 din acelaşi capitol. "Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu." Aceasta nu înseamnă că trebuie să avem o atitudine duşmănoasă, ostilă sau de reavoinţă, faţă de familiile şi rudele noastre, înseamnă numai că, dragostea noastră pentru Domnul să fie totdeauna pe locul întâi, apoi vine familia, rudele, prietenii etc. De fapt, clauza cea mai grea din acest pasaj, este conţinută în cuvintele: "ba chiar însăşi viaţa sa". Aici intervine totala lepădare de sine.
"Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine..." (Matei cap. 16:24)
Lepădarea de sine înseamnă o predare atât de completă lui Cristos, încât eul să nu mai aibă nici un drept şi nici o revendicare asupra mea şi nici un fel de autoritate. Repet versetul din Matei, mergând puţin mai departe. "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea..."
Deşi asemănătoare, lepădarea de sine şi purtarea crucii sunt două lucruri. Lepădarea de sine este o supunere pasivă, purtarea crucii este ceva mai mult. Este activitate. Crucea este simbolul umilirii, a prigonirii şi a suferinţelor pe care lumea le-a oferit, odată, lui Isus din Nazaret şi continuă să le ofere astăzi tuturor acelora ce urmează pe Învăţător. Există multe altfel de cruci pe care le poartă ucenicii lui Isus. Unii poartă cruci grele în familiile lor. Despre acest lucru profetul spune: "...vrăjmaşii omului sunt cei din casa lui!" (Mica, 7:6) La alţii, bolile incurabile şi suferinţele de nedescris le macină toate oasele şi toţi atomii fiinţei lor, aşa încât blestemul care atinge pe toţi oamenii este pentru ei o cruce deosebit de grea.
Revin la versetul 24 din Matei cap. 16, pe care îl voi cita complet, cu cele trei condiţiuni. "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze." Pe cine să urmăm? Desigur pe Isus. Dar pentru a ne putea conforma ultimelor cuvinte sau ultimei condiţii, "şi să mă urmeze", trebuie să ştim prin ce s-a caracterizat viaţa lui Isus când a fost pe pământul nostru. Aceasta era o viaţă de ascultare desăvârşită faţă de voia Tatălui. Era o viaţă trăită în puterea Spiritului, o viaţă de slujire altora. Era o viaţă de îndelungă răbdare, de râvnă şi zel, de cheltuire de Sine, de umilinţă, bunătate şi credincioşie. Pentru a putea fi ucenici ai Săi, trebuie să trăim şi noi cum a trăit Isus. (1 Ioan, 2:6)
"Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii." (Ioan, 13:35) Aceasta este o dragoste care consideră pe alţii mai presus ca pe sine. " Dragostea aceasta este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău." Fără acest fel de dragoste, suntem reci şi lipsiţi de viaţă. Nu-i destul că am început bine paşii pe calea Domnului. Dacă nu rămâneţi în Mine, zice Isus, nu puteţi fi ucenicii Mei.
Versetul 14 din capitolul 33 din Luca este unul interesant, pe care merită să-l mai amintesc odată. "...oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu." Se pare că aceasta este cea mai grea şi cea mai nepopulară dintre toate condiţiile puse de Domnul celor ce vor să-i devină ucenici. Parcă este cel mai greu verset de îndeplinit din toată Scriptura. El este interpretat în diferite feluri, fiecare după instrucţia şi raţiunea sa. Noi credem că, atunci când cineva s-a predat lui Dumnezeu, s-a predat cu tot ce este el şi cu tot avutul său. Domnul devine proprietar peste tot ce are şi este, iar el, consacratul, rămâne doar administrator peste această avere, care nu mai este a lui. Nu înseamnă , nicidecum, să-ţi vinzi totul sau să dai la săraci, poate chiar neglijându-ţi familia, iar tu să cerşeşti sau să trăieşti din mila fraţilor. Un astfel de om ar fi neînţelept şi ucenicul trebuie să fie înţelept în toate lucrurile. Ucenicul nu trebuie să devină un caz social, dar nici nu este îngăduit ca prisosul lui să-l îngrămădească, într-un mod egoist, numai pentru sine. În 1Ioan, 3:17, citim: "Cine are bogăţiile lumii acestea şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?" Nu se cade ucenicului să fie foarte onorat şi foarte bogat în această lume, în care Domnul său a trăit sărac, smerit şi dispreţuit. Fiecare dintre noi este responsabil de felul cum înţelege el a se lepăda de tot ce are.
Oricine este hotărât să urmeze pe Cristos, să devină ucenicul Său, v-a trece prin multe şi felurite încercări. De la dispreţ, la glasuri care îl vor chema înapoi la calea vechiului obicei. Ucenicul nu este un om perfect. Imperfecţiunea este o piedică în calea noastră de a face unele lucruri. Unui ucenic i se pot scuza multe. De exemplu: lipsa de abilitate a unei minţi ascuţite, incapacitatea lui de a face fapte eroice, dar nu-i poate fi iertată lipsa de râvnă pentru Evanghelie. Când Domnul a făcut un bici de ştreanguri şi a scos afară pe vânzători din templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi a zis vânzătorilor de porumbei: "Ridicaţi acestea de aici, şi nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă de negustorie "; atunci ucenicii şi-au adus aminte că este scris: "Râvna pentru casa ta mă mănâncă pe mine." Mântuitorul nostru era consumat de focul râvnei pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia Sa. Adevăratul ucenic trebuie să simtă în toată fiinţa lui un foc, care să ardă mereu.
După Domnul Isus, un exemplu de râvnă mare avem în ap. Pavel. În vremea când era prigonitorul Saul, apostolul chiar a făcut parte din partida Zeloţilor. Cineva a căutat să-i caracterizeze râvna, făcându-i următorul portret: "Apostolul Pavel nu-şi dorea nici un bun pământesc, nu avea nici grijile vieţii şi nici frica de moarte. El era un om mânat de un singur gând: Evanghelia lui Cristos. Avea un singur scop, o singură ţintă: slava lui Dumnezeu. El era neîncetat constrâns a mărturisi ori a muri. El nu-şi îngăduia odihnă nici zi, nici noapte, ci cutreiera neîncetat pământ şi mare, străbătea munţi şi dealuri. Striga şi nu tăcea, nimic şi nimeni nu-l putea opri. Târât în faţa sinedriului ori tronurilor împărăteşti, el una făcea: mărturisea mereu despre adevăr. Şi chiar în faţa morţii, înainte ca tăişul securii să-i despartă capul de trup, el vorbea, se ruga, mărturisea, îndemna, şi, în cele din urmă momente, binecuvânta pe călăii săi." Oricine voieşte să fie ucenicul lui Cristos, ar trebui să înţeleagă că întreaga lui activitate trebuie să fie caracterizată de râvnă.
De asemenea, nu poate fi ucenic adevărat acela care nu are o credinţă puternică în Dumnezeu. Toţi uriaşii în credinţă au fost oameni simpli, dar care au făcut lucruri mari tocmai pentru că, dându-şi seama de slăbiciunea lor, s-au încrezut deplin în Dumnezeu. Acolo unde omul se poate descurca singur, credinţa n-are ce face. Ea acţionează numai pe terenurile considerate imposibile. Face ca imposibilul să devină posibil. Credinţa nu întâmpină piedici. Crede pe Dumnezeu pe cuvânt. "Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede." (Marcu, 9:23) Acolo unde îndoiala vede obstacole, credinţa găseşte calea. Unde îndoiala vede noapte întunecoasă, credinţa vede aurora dimineţii. Acolo unde îndoiala întreabă: cine poate crede una ca asta? Credinţa răspunde: eu.
Credinţa nu pare a fi totdeauna logică. Nu după logică a părăsit Avraam ţara Caldeilor şi a mers într-o ţară pe care n-a cunoscut-o nici el nici părinţii lui. Nu după logică Iosua a îndrăznit să cucerească Ierihonul, o cetate puternică, cu ziduri mari, ce părea invulnerabilă. Şi totuşi atât Avraam, cât şi Iosua au făcut-o, fiindcă au crezut pe Dumnezeu că ceea ce spune şi face. De fapt, credinţa este cel mai logic lucru din lume. Ce poate fi mai logic, decât ca o creatură să se încreadă în Creator. Este ilogic să crezi în Acela care nu poate să mintă, nu poate să înşele, nu poate să greşească? A crede în Dumnezeu este lucrul cel mai logic şi cel mai raţional.
Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că ucenicul este permanent într-o stare de război, atât cu el însuşi, cât şi cu puterile întunericului. Duhurile răutăţii se află atât în văzduh, cât şi în fii neascultării care sunt printre noi. Ucenicul are de dat zilnic lupte interne şi externe. În război este absolut necesară unitatea, armonia. Nu este timp pentru invidie, pentru gelozie. De aceea este imperios necesar ca ucenicii, care sunt ostaşi în armata Regelui, să fie totdeauna uniţi. Războiul implică suferinţă. Adresându-se lui Timotei, ap. Pavel îl îndeamnă: "Suferă împreună cu mine ca un bun ostaş al lui Cristos." Adevăratul ostaş execută ordinele superiorului său fără a cere lămuriri şi explicaţii. Trebuie să mai amintesc aici că adevăratul ucenic, după ce a devenit în clar cu misiunea ce o are de îndeplinit, nu se mai compromite cu plăcerile de o clipă ale veacului. "El poate fi necunoscut, deşi foarte bine cunoscut, cu toate că moare în fiecare clipă, el trăieşte. Este sărac şi totuşi îmbogăţeşte pe mulţi, deşi nu are nimic, posedă totul." (2 Corinteni, 6:9, 10)
Un adevărat ucenic nu caută numai darurile lui Cristos, ci pe El însuşi. Să fim ucenici adevăraţi, nu numai cu numele, nu numai clienţi care vin din când în când la Isus pentru a lua "bucate, vin şi lapte, fără bani şi fără plată." Fie ca Tatăl ceresc să ne ţină mereu simţurile treze, pentru a înţelege că dedicându-ne vieţii de ucenic, noi nu mai suntem ai noştri. Să proslăvim, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în spiritul nostru, care sunt ale Lui. Amin!
Dacă ne-am ales pe Domnul şi-am devenit ucenici,
Să ne respectăm cuvântul, ca să fim ai lui amici.
Să iubim şi noi cu fapta, precum şi El ne-a iubit,
Prin furtunile vieţii să iubim necontenit.
Să trăim în armonia ce se cade unor fraţi,
Şi să dovedim că suntem – UCENICI ADEVĂRAŢI.
Să ne respectăm cuvântul, ca să fim ai lui amici.
Să iubim şi noi cu fapta, precum şi El ne-a iubit,
Prin furtunile vieţii să iubim necontenit.
Să trăim în armonia ce se cade unor fraţi,
Şi să dovedim că suntem – UCENICI ADEVĂRAŢI.
Un comentariu:
Mulţumesc Domnului şi ţie pentru munca pe care o faci pentru fraţi şi nu numai. Mi-a plăcut mult această lecţie. Cu toate că am mai auzit-o la adunare cu ceva timp în urmă (cred că undeva prin ianuarie sau februarie anul acesta când tot tu ne-ai prezentat-o) mi-a părut bine că am putut să mi-o reamintesc, descoperind noi aspecte care nu le-am reţinut prima dată.
După cum am mai amintit mi-a plăcut cum ai tratat acest subiect şi mai ales partea referitoare la credinţă unde ai concluzionat că deşi credinţa pare ilogică este cel mai logic lucru posibil.
Te salut cu Ecl. 11:6 şi îţi doresc ca Domnul să îţi binecuvânteze munca.
al tău frate în Domnul Rudi Hosu
Trimiteți un comentariu