Ca bază de referinţă la acest subiect ne vor servi cuvintele ap. Pavel din prima lui scrisoare către Corinteni. "De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre ÎNŢELEPCIUNE; altuia, să vorbească despre CUNOŞTINŢĂ, datorită aceluiaşi Duh; altuia CREDINŢA, prin acelaşi Duh; altuia, darul TĂMĂDUIRILOR, prin acelaşi Duh; altuia, puterea MINUNILOR; altuia, PROOROCIA; altuia, DEOSEBIREA DUHURILOR; altuia, FELURITE LIMBI; şi altuia, TĂLMĂCIREA LIMBILOR." (1Corinteni 12:8-10).
Deşi a fost Perfect, deşi studia sârguincios Legea şi Profeţii câtă vreme a fost copil, se pare că, Domnul nostru nu a înţeles deplin felul în care va fi desăvârşită marea operă de Răscumpărare. Dar când s-a botezat la Iordan, Spiritul Sfânt a venit peste El fără de măsură şi i-a dat o nouă minte. Cu acest potop de lumină a pătrunderii spirituale, Scriptura a devenit pentru El o nouă carte. Pentru a nu întrerupe studiul Scripturii, El a trebuit să caute singurătatea deşertului, unde s-a contopit în acest Cuvânt, uitându-se pe Sine de tot. Astfel că timp de 40 zile n-a mâncat nimic. La urmă a flămânzit, iar diavolul s-a folosit de acest ocazie, pentru a-L ispiti. Nu insist acum asupra celor trei ispite.
Întorcându-se din pustie, Domnul nostru s-a aprins de dorinţa de a vesti poporului Evanghelia, dar a dat peste nişte oameni nepăsători, reci şi împotrivitori la dreptate. Ca să fie crezut că învăţătura şi puterea Lui sunt de la Dumnezeu, El a trebuit să facă ceva nemaivăzut. Pentru a înfrunta criticismul rece, îndoiala cărturarilor şi a fariseilor, şi să reaprindă rămăşiţa credinţei care se stingea în inima poporului, Domnul a făcut multe minuni. Toate acestea erau un apel către omul natural. Spiritul Sfânt a fost dat, doar Lui, şi nici unul din ei nu puteau înţelege. Când a venit vremea ca Domnul să înfiinţeze Eclesia Sa, a trebuit să arate câteva semne exterioare. Darul Spiritului Sfânt din ziua Rusaliilor a fost însoţit de semne exterioare – limbile de foc. Putem fi siguri că, în inima lor, fiecare din apostoli a simţit în el Spiritul Sfânt, dar cum puteau şti alţii că peste apostoli s-a coborât Spiritul Sfânt, dacă nu ar fi fost limbile de foc?
După manifestarea de la Rusalii, Dumnezeu le-a dat apostolilor diferite daruri. Toate prin acelaşi Duh. Apostolul Pavel dă Corintenilor o listă cu nouă daruri, şi anume:
a) Înţelepciunea b) Cunoştinţa c) Credinţa d) Puterea vindecătoare e) Puterea minunilor f)Proorocia g)Deosebirea duhurilor h)Facultatea de a vorbi limbi străine i)Tălmăcirea limbilor
Să medităm puţin asupra acestor daruri.
ÎNŢELEPCIUNEA: Este facultatea de care ne putem folosi, pentru a avea în orice lucru succesul cel mai bun. Cu alte cuvinte, înţelepciunea este abilitatea de a face maximum de lucruri posibile cu mijloacele pe care le avem. Manifestarea cea mai cuminte a înţelepciunii este folosirea cunoştinţei într-un mod care să aducă cel mai mare bine. "Ferice de omul care găseşte înţelepciunea şi de omul care capătă pricepere!" (Proverbe cap. 3:13). Cunoaştem cu toţii că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, adică, respectul faţă de El. Înţelepciunea este una din atributele lui Dumnezeu care totdeauna lucrează în deplină armonie cu dreptatea şi iubirea. Întruchiparea cea mai perfectă, şi ca simbol al Înţelepciunii, Dumnezeu a făcut LOGOSUL – care se identifică cu Înţelepciunea. Din cauza imperfecţiunii omului, ce rezultă din moştenirea efectelor rămase în urma căii greşite urmate de Adam, omul nu este, după natură, înţelept.
Înţelepciunea trebuie câştigată. Pentru câştigarea Înţelepciunii, inima are un rol însemnat. Inima este facultatea fiinţei care pune motivele în mişcare. Este scaunul motivelor şi scaunul afecţiunilor. Pentru a deveni înţelept, inima trebuie să fie curată. A fi şiret şi viclean, a fi perfid şi ipocrit nu înseamnă a fi înţelept, deşi lumea crede că aceşti "descurcăreţi" sunt înţelepţii. Cunoştinţa folosită într-un mod neînţelept duce la dezastru. Avem ca exemplu pe heruvimul care ajunsese plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Dar Logosul şi-a întrebuinţat cunoştinţa într-un mod înţelept. Aceasta a adus şi va aduce binecuvântare. Dacă nouă ne lipseşte înţelepciunea, Iacob ne îndeamnă să o cerem de la Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă, fără mustrare şi ea ne va fi dată. Dar nu înţelepciunea falsă, nu iscusinţa de a înşela de a amăgi, de a câştiga în detrimentul altora, ci Înţelepciunea celor neprihăniţi despre care îngerul aminteşte la naşterea lui Ioan Botezătorul. "Înţelepciunea care vine de sus este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică." (Iacob cap. 3:17).
CUNOŞTINŢA: Cunoştinţa este o posesiune de fapte. Este totalitatea informaţiilor pe care le deţinem. Între înţelepciune şi cunoştinţă este o mare deosebire. Cunoştinţa este ceea ce se adună prin instrucţiune, prin iluminarea minţii, prin învăţare şi studiu. Cunoştinţa, de obicei, este umplerea minţii cu cugetele altora. În cazul nostru, însuşirea cugetelor lui Dumnezeu. Despre unul care a câştigat oarecare cunoştinţă, iar cunoştinţa aceasta o întrebuinţează într-un mod înţelept, se zice că este blând cu mintea. Cineva poate să fie foarte înţelept, dar să aibă puţină cunoştinţă. Acesta dacă are experienţă personală poate izbuti într-o sumedenie de lucruri, despre care nu are o totală cunoştinţă. Sunt şi cazuri, însă, când cineva poate deţine o mare cunoştinţă într-un domeniu, şi totuşi să aibă puţină abilitate în întrebuinţarea ei. Cât despre noi, să ne silim a creşte mereu în harul şi cunoştinţa Domnului Isus Cristos şi toată cunoştinţa pe care o acumulăm în vremelnica noastră existenţă de creştini, să o întrebuinţăm pentru a răspândi mesajul Evangheliei. Nu aşa cum au făcut odinioară învăţătorii lui Israel, care au pus mâna pe cheile cunoştinţei şi au blocat intrarea. Nici ei nu au intrat, nici pe alţii nu i-au lăsat să intre.
Încheind aceste modeste şi incomplete cuvinte despre cunoştinţă, vreau să vă îndemn atât pe voi, prietenii mei, cât şi pe mine, ca în adunare orice cunoştinţă despre adevăr să fie apreciată. Ea este un dar de la Dumnezeu. Este o dovadă a înaintării, a creşterii, căci nimeni nu poate fi tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui – dacă nu are cunoştinţă.
CREDINŢA: Am vorbit până acum despre înţelepciune şi cunoştinţă ca daruri pe care Dumnezeu le dă copiilor Săi. Un alt dar este credinţa. Mi se pare prea vast acest subiect pentru a putea fi scos în evidenţă în câteva fraze. Vă sugerez să revedeţi definiţia credinţei dată de ap. Pavel în Epistola către Evrei (cap. 11:1). Se pare că este un lucru esenţial pe care Dumnezeu îl cere de la copii Săi. "Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!..." am citat din acelaşi capitol.
Despre cele două elemente care formează credinţa am vorbit într-o lecţie anterioară. Să ne amintim, totuşi că, atât priceperea intelectuală, cât şi simţământul inimii, sunt de lipsă pentru dezvoltarea credinţei. Înţelegerea principiilor fundamentale ale adevărului divin, a existenţei unui Suprem şi Inteligent Creator, susţinerea planului Său de răscumpărare pentru întreg neamul omenesc prin unicul Fiu, Isus Cristos, formează temelia pentru credinţa adevărată pe care o susţine Scriptura. Există o caracteristică a credinţei care chiar se laudă că este credinţa. Aceasta se numeşte credulitate. Unii oameni în diferite stări şi si situaţii se laudă că au multă credinţă. Dar, de fapt, este credulitate. Credinţa adevărată este plină de responsabilitate. Mulţi oameni pot avea o cunoştinţă oarecare în domeniul religios, dar credinţa nu înseamnă cunoştinţă. Este adevărat că noi am ajuns la credinţă prin cunoaşterea unor lucruri, dar nu le-am putut pipăi ca să demonstrăm simţurilor că ele există. Atunci a intervenit Dumnezeu cu darul Său. Ne-a dăruit credinţa, şi după ani de zile această credinţă a devenit atât de puternică, încât astăzi pentru noi, chiar lucrurile care nu se văd sunt pipăibile.
Despre celelalte daruri nu vorbesc acum. Am încorda prea mult răbdarea unora. Totuşi câteva cuvinte aş mai vrea despre vorbirea în limbi. Majoritatea ucenicilor vorbeau limba ebraică, iar spiritul le-a dat puterea să vorbească şi în alte limbi, arabă, persană etc. Posesorul acestui dar, de multe ori, nu înţelegea nici el ce spune. De aceea altora li s-a dat darul tălmăcirilor. Anume, abilitatea de a înţelege şi a explica mesajul. Aşa a procedat Domnul în Eclesia timpurie. Ei nu au avut Cuvântul în forma cum îl avem noi astăzi, nici comentarii, nici dicţionare, nici concordanţe şi de aceea Spiritul Sfânt s-a folosit de câţiva fraţi spre beneficiul tuturor. Această metodă a dat randament în vremea aceea. Venind la timpul nostru, observăm că unele daruri s-au sfârşit şi chiar pe vremea ap. Pavel, unele nu se mai practicau. Vedem cum în vremile din urmă Dumnezeu prin Spiritul Său, a restaurat marile adevăruri fundamentale care se pierduseră in timpul Evului Mediu, când Biserica Sa a trebuit să propovăduiască acoperită în sac şi cenuşă, adică în limbile moarte. Restaurarea vaselor de aur din casa Domnului s-a făcut sub supravegherea Regelui. Astăzi Spiritul Sfânt ne dă unuia sau altuia câte un gând frumos, câte o descoperire din adevăr, spre edificarea tuturor. Nici un presbiter, nici un grup de oameni şi nimeni nu-şi poate aroga dreptul de a fi singurul canal al adevărului. Domnul singur este Învăţătorul nostru, iar noi toţi nu suntem mai mult decât, vestitori ai Evangheliei.
Închei aceste gânduri prin a spune că darurile au fost indispensabile Eclesiei timpurii până când ea a început să rodească. Dar despre roade cu altă ocazie. Amin!
Deşi a fost Perfect, deşi studia sârguincios Legea şi Profeţii câtă vreme a fost copil, se pare că, Domnul nostru nu a înţeles deplin felul în care va fi desăvârşită marea operă de Răscumpărare. Dar când s-a botezat la Iordan, Spiritul Sfânt a venit peste El fără de măsură şi i-a dat o nouă minte. Cu acest potop de lumină a pătrunderii spirituale, Scriptura a devenit pentru El o nouă carte. Pentru a nu întrerupe studiul Scripturii, El a trebuit să caute singurătatea deşertului, unde s-a contopit în acest Cuvânt, uitându-se pe Sine de tot. Astfel că timp de 40 zile n-a mâncat nimic. La urmă a flămânzit, iar diavolul s-a folosit de acest ocazie, pentru a-L ispiti. Nu insist acum asupra celor trei ispite.
Întorcându-se din pustie, Domnul nostru s-a aprins de dorinţa de a vesti poporului Evanghelia, dar a dat peste nişte oameni nepăsători, reci şi împotrivitori la dreptate. Ca să fie crezut că învăţătura şi puterea Lui sunt de la Dumnezeu, El a trebuit să facă ceva nemaivăzut. Pentru a înfrunta criticismul rece, îndoiala cărturarilor şi a fariseilor, şi să reaprindă rămăşiţa credinţei care se stingea în inima poporului, Domnul a făcut multe minuni. Toate acestea erau un apel către omul natural. Spiritul Sfânt a fost dat, doar Lui, şi nici unul din ei nu puteau înţelege. Când a venit vremea ca Domnul să înfiinţeze Eclesia Sa, a trebuit să arate câteva semne exterioare. Darul Spiritului Sfânt din ziua Rusaliilor a fost însoţit de semne exterioare – limbile de foc. Putem fi siguri că, în inima lor, fiecare din apostoli a simţit în el Spiritul Sfânt, dar cum puteau şti alţii că peste apostoli s-a coborât Spiritul Sfânt, dacă nu ar fi fost limbile de foc?
După manifestarea de la Rusalii, Dumnezeu le-a dat apostolilor diferite daruri. Toate prin acelaşi Duh. Apostolul Pavel dă Corintenilor o listă cu nouă daruri, şi anume:
a) Înţelepciunea b) Cunoştinţa c) Credinţa d) Puterea vindecătoare e) Puterea minunilor f)Proorocia g)Deosebirea duhurilor h)Facultatea de a vorbi limbi străine i)Tălmăcirea limbilor
Să medităm puţin asupra acestor daruri.
ÎNŢELEPCIUNEA: Este facultatea de care ne putem folosi, pentru a avea în orice lucru succesul cel mai bun. Cu alte cuvinte, înţelepciunea este abilitatea de a face maximum de lucruri posibile cu mijloacele pe care le avem. Manifestarea cea mai cuminte a înţelepciunii este folosirea cunoştinţei într-un mod care să aducă cel mai mare bine. "Ferice de omul care găseşte înţelepciunea şi de omul care capătă pricepere!" (Proverbe cap. 3:13). Cunoaştem cu toţii că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, adică, respectul faţă de El. Înţelepciunea este una din atributele lui Dumnezeu care totdeauna lucrează în deplină armonie cu dreptatea şi iubirea. Întruchiparea cea mai perfectă, şi ca simbol al Înţelepciunii, Dumnezeu a făcut LOGOSUL – care se identifică cu Înţelepciunea. Din cauza imperfecţiunii omului, ce rezultă din moştenirea efectelor rămase în urma căii greşite urmate de Adam, omul nu este, după natură, înţelept.
Înţelepciunea trebuie câştigată. Pentru câştigarea Înţelepciunii, inima are un rol însemnat. Inima este facultatea fiinţei care pune motivele în mişcare. Este scaunul motivelor şi scaunul afecţiunilor. Pentru a deveni înţelept, inima trebuie să fie curată. A fi şiret şi viclean, a fi perfid şi ipocrit nu înseamnă a fi înţelept, deşi lumea crede că aceşti "descurcăreţi" sunt înţelepţii. Cunoştinţa folosită într-un mod neînţelept duce la dezastru. Avem ca exemplu pe heruvimul care ajunsese plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Dar Logosul şi-a întrebuinţat cunoştinţa într-un mod înţelept. Aceasta a adus şi va aduce binecuvântare. Dacă nouă ne lipseşte înţelepciunea, Iacob ne îndeamnă să o cerem de la Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă, fără mustrare şi ea ne va fi dată. Dar nu înţelepciunea falsă, nu iscusinţa de a înşela de a amăgi, de a câştiga în detrimentul altora, ci Înţelepciunea celor neprihăniţi despre care îngerul aminteşte la naşterea lui Ioan Botezătorul. "Înţelepciunea care vine de sus este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică." (Iacob cap. 3:17).
CUNOŞTINŢA: Cunoştinţa este o posesiune de fapte. Este totalitatea informaţiilor pe care le deţinem. Între înţelepciune şi cunoştinţă este o mare deosebire. Cunoştinţa este ceea ce se adună prin instrucţiune, prin iluminarea minţii, prin învăţare şi studiu. Cunoştinţa, de obicei, este umplerea minţii cu cugetele altora. În cazul nostru, însuşirea cugetelor lui Dumnezeu. Despre unul care a câştigat oarecare cunoştinţă, iar cunoştinţa aceasta o întrebuinţează într-un mod înţelept, se zice că este blând cu mintea. Cineva poate să fie foarte înţelept, dar să aibă puţină cunoştinţă. Acesta dacă are experienţă personală poate izbuti într-o sumedenie de lucruri, despre care nu are o totală cunoştinţă. Sunt şi cazuri, însă, când cineva poate deţine o mare cunoştinţă într-un domeniu, şi totuşi să aibă puţină abilitate în întrebuinţarea ei. Cât despre noi, să ne silim a creşte mereu în harul şi cunoştinţa Domnului Isus Cristos şi toată cunoştinţa pe care o acumulăm în vremelnica noastră existenţă de creştini, să o întrebuinţăm pentru a răspândi mesajul Evangheliei. Nu aşa cum au făcut odinioară învăţătorii lui Israel, care au pus mâna pe cheile cunoştinţei şi au blocat intrarea. Nici ei nu au intrat, nici pe alţii nu i-au lăsat să intre.
Încheind aceste modeste şi incomplete cuvinte despre cunoştinţă, vreau să vă îndemn atât pe voi, prietenii mei, cât şi pe mine, ca în adunare orice cunoştinţă despre adevăr să fie apreciată. Ea este un dar de la Dumnezeu. Este o dovadă a înaintării, a creşterii, căci nimeni nu poate fi tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui – dacă nu are cunoştinţă.
CREDINŢA: Am vorbit până acum despre înţelepciune şi cunoştinţă ca daruri pe care Dumnezeu le dă copiilor Săi. Un alt dar este credinţa. Mi se pare prea vast acest subiect pentru a putea fi scos în evidenţă în câteva fraze. Vă sugerez să revedeţi definiţia credinţei dată de ap. Pavel în Epistola către Evrei (cap. 11:1). Se pare că este un lucru esenţial pe care Dumnezeu îl cere de la copii Săi. "Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!..." am citat din acelaşi capitol.
Despre cele două elemente care formează credinţa am vorbit într-o lecţie anterioară. Să ne amintim, totuşi că, atât priceperea intelectuală, cât şi simţământul inimii, sunt de lipsă pentru dezvoltarea credinţei. Înţelegerea principiilor fundamentale ale adevărului divin, a existenţei unui Suprem şi Inteligent Creator, susţinerea planului Său de răscumpărare pentru întreg neamul omenesc prin unicul Fiu, Isus Cristos, formează temelia pentru credinţa adevărată pe care o susţine Scriptura. Există o caracteristică a credinţei care chiar se laudă că este credinţa. Aceasta se numeşte credulitate. Unii oameni în diferite stări şi si situaţii se laudă că au multă credinţă. Dar, de fapt, este credulitate. Credinţa adevărată este plină de responsabilitate. Mulţi oameni pot avea o cunoştinţă oarecare în domeniul religios, dar credinţa nu înseamnă cunoştinţă. Este adevărat că noi am ajuns la credinţă prin cunoaşterea unor lucruri, dar nu le-am putut pipăi ca să demonstrăm simţurilor că ele există. Atunci a intervenit Dumnezeu cu darul Său. Ne-a dăruit credinţa, şi după ani de zile această credinţă a devenit atât de puternică, încât astăzi pentru noi, chiar lucrurile care nu se văd sunt pipăibile.
Despre celelalte daruri nu vorbesc acum. Am încorda prea mult răbdarea unora. Totuşi câteva cuvinte aş mai vrea despre vorbirea în limbi. Majoritatea ucenicilor vorbeau limba ebraică, iar spiritul le-a dat puterea să vorbească şi în alte limbi, arabă, persană etc. Posesorul acestui dar, de multe ori, nu înţelegea nici el ce spune. De aceea altora li s-a dat darul tălmăcirilor. Anume, abilitatea de a înţelege şi a explica mesajul. Aşa a procedat Domnul în Eclesia timpurie. Ei nu au avut Cuvântul în forma cum îl avem noi astăzi, nici comentarii, nici dicţionare, nici concordanţe şi de aceea Spiritul Sfânt s-a folosit de câţiva fraţi spre beneficiul tuturor. Această metodă a dat randament în vremea aceea. Venind la timpul nostru, observăm că unele daruri s-au sfârşit şi chiar pe vremea ap. Pavel, unele nu se mai practicau. Vedem cum în vremile din urmă Dumnezeu prin Spiritul Său, a restaurat marile adevăruri fundamentale care se pierduseră in timpul Evului Mediu, când Biserica Sa a trebuit să propovăduiască acoperită în sac şi cenuşă, adică în limbile moarte. Restaurarea vaselor de aur din casa Domnului s-a făcut sub supravegherea Regelui. Astăzi Spiritul Sfânt ne dă unuia sau altuia câte un gând frumos, câte o descoperire din adevăr, spre edificarea tuturor. Nici un presbiter, nici un grup de oameni şi nimeni nu-şi poate aroga dreptul de a fi singurul canal al adevărului. Domnul singur este Învăţătorul nostru, iar noi toţi nu suntem mai mult decât, vestitori ai Evangheliei.
Închei aceste gânduri prin a spune că darurile au fost indispensabile Eclesiei timpurii până când ea a început să rodească. Dar despre roade cu altă ocazie. Amin!
Un comentariu:
Frumos articol. Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Trimiteți un comentariu