Sărbătorile evreilor - tip şi antitip

"Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea şi mângâierea pe care o dau Scripturile să avem nădejde." (Romani, cap. 15:4)

În armonia creaţiei, nimic nu este haotic. Totul este bine planificat şi totul este sub control. Privind la Planul Lui Dumnezeu, fiecare după capacitatea noastră, rămânem uimiţi de frumuseţea şi armonia lui, pe măsură ce-i putem admira proporţiile şi pătrunde structura.

Dumnezeu a ales pe Israel ca popor al Său, căruia îi zice prin Moise: "Tu eşti un popor sfânt pentru Domnul Dumnezeul tău. Domnul Dumnezeul tău te-a ales ca să fii un popor al Lui, dintre toate popoarele de pe faţa pământului." (Deuteronom, cap. 7:6)

Acestui popor Dumnezeu i-a dat legi şi porunci. Era obligat să ţină diferite zile solemne – adică sărbători – în care se puteau apropia de Dumnezeu, aducându-I jertfe. În Leviticul, cap. 23:4-44, aflăm 7 sărbători pe care israeliţii trebuiau să le ţină într-un an.

În gândirea divină, ele nu erau sărbătorile poporului, ci ale lui Dumnezeu. "Iată sărbătorile Domnului, pe care le veţi vesti ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele!" (Deuteronom, cap. 23:2) Mai târziu, tradiţiile şi ritualurile evreilor au îndepărtat adevăratul lor caracter, devenind, încă pe vremea Domnului, sărbătorile iudeilor. Studiind atent semnificaţia acestor sărbători tipice, vom observa că ele sunt nişte etape ale vieţii creştine, dându-ne informaţii despre mântuirea omului. În Leviticul, cap. 23:3, sabatul este menţionat în fruntea zilelor solemne, dar nu face parte din cele 7 sărbători anuale.

Fiecare sărbătoare a lui Israel era însoţită de jertfe. La fel, fiecare etapă a vieţii noastre creştineşti este legată de jertfa Domnului nostru Isus Hristos. Dar nu numai în sărbătorile anuale Israel aducea jertfe. În Numeri, cap. 28:3, citim: "Iată jertfa mistuită de foc pe care o veţi aduce Domnului: în fiecare zi câte doi miei de un an fără cusur, ca ardere de tot necurmată." Este vorba de ardere de tot fără întrerupere pe care israeliţii trebuiau să o aducă în fiecare zi. Tot aşa, jertfa noastră trebuie adusă Domnului, nu numai în ocazii speciale, în adunări mari, la convenţii, când ne întâlnim cu mai mulţi fraţi, ci în fiecare zi, mirosul plăcut al arderii de tot să se urce, din partea noastră, necontenit către Dumnezeu.

Creştinul nu trebuie să ţină sărbătorile rituale. (Coloseni, cap. 2:16) Sărbătorile din Levitic, cap. 23, au o însemnătate profetică. Când Dumnezeu şi-a sfârşit lucrarea de creaţie s-a odihnit. Odihna nu înseamnă inactivitate. El doreşte ca toţi oamenii făcuţi după chipul şi asemănarea Sa să intre în odihnă. E drept că noi, ca şi copii ai Săi, am intrat în odihnă atunci când am crezut. Dar adevărata odihnă, când ne vom bucura de slava copiilor lui Dumnezeu, va fi numai la vremea răsplăţii noastre.

Pentru omul nerăscumpărat, mort în greşelile şi păcatele lui, era imposibilă bucuria odihnei. De aceea a fost necesară prima sărbătoare, numită Pesah, Sărbătoarea Libertăţii, temelia tuturor celorlalte sărbători. De Pesah se leagă intim Sărbătoarea Azimilor. Aceste două sărbători sunt atât de strâns legate între ele, încât par a fi o singură sărbătoare. Nici chiar israeliţii nu au putut pătrunde adâncul înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu şi din acest motiv au văzut o singură sărbătoare. Totuşi, Pesah, se referă strict la evenimentul înjunghierii mielului, pe când Sărbătoarea Azimilor dura 7 zile. Urma Legănarea Snopului, care nu se putea ţine numai după intrarea în Canaan. După 50 de zile de la aceasta, venea Sărbătoarea Şavuot (Sărbătoarea Învăţăturii, Rusaliile sau Ziua Cincizecimii). Aceasta corespundea cu încheierea secerişului de primăvară, terminarea strângerii celor dintâi roade.

Până în luna a 7-a, nu mai erau sărbători. În luna a 7-a, în prima zi, suna "glasul şofarului" (cornul de berbece). Era Roş Haşana, capul anului civil sau Sărbătoarea Trâmbiţelor. În ziua a 10-a a acestei luni Tişri, era Iom Kipur, cea mai mare sărbătoare a evreilor, Ziua Ispăşirii. În a 15-a zi din această lună, era Sucot, Sărbătoarea Corturilor, Sărbătoarea Bucuriei. Aceasta corespundea cu terminarea celor din urmă roade ale anului. Aceasta dura 7 zile. Cele descrise mai sus au fost sărbătorile pe care Dumnezeu a poruncit, prin Moise, poporului Său să le ţină într-un an. În total, erau 7.

"Sărbătorile legii erau împărţite în două părţi. Sărbători de primăvară şi sărbători de toamnă. Cele de primăvară au fost: Pesah, Azimilor, Legănarea Snopului şi Şavuot. Iar cele de toamnă erau: Roş Haşana, Iom Kipur şi Sucot. În antitip, sărbătorile de primăvară aparţin Eclesiei lui Hristos, iar cele de toamnă aparţin lumii. Dacă facem o comparaţie între sărbătoarea de 7 zile din perioada de primăvară şi sărbătoarea de 7 zile din perioada de toamnă, adică între Sărbătoarea Azimilor şi Sărbătoarea Corturilor, vom observa că fiecare dintre aceste sărbători începe cu o zi de adunare sfântă şi se sfârşeşte la fel. Interesant este că Sărbătoarea Azimilor se sfârşeşte în ziua a 7-a, pe când Sărbătoarea Corturilor, în ziua a 8-a. Oare de ce? Cele 7 zile din perioada de primăvară reprezintă cele 7 etape de dezvoltare ale Bisericii, iar cele 7 zile din perioada de toamnă reprezintă sărbătorile lumii în Împărăţia Milenară. Binecuvântarea lumii vine în ziua a 8-a." – fr. David Rice

Pesah – Sărbătoarea Paştilor

În Exod, cap. 12:2, citim: "Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună. Ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului." Chiar dacă anul civil îşi continua cursul, Dumnezeu a inaugurat pentru poporul Său ceva nou, caracterizat prin relaţii cu El pe baze noi. A făcut din Israel un tip (o umbră) pentru a-şi arăta nespusa bogăţie a harului Său în antitip. Planul de eliberare a întregului neam omenesc de sub domnia dezastruoasă a prinţului întunericului l-a aplicat, în mod simbolic, eliberării poporului Său de sub faraonul Egiptului. Acest lucru a fost posibil datorită iubirii sale. Dumnezeu a avut la dispoziţie Mielul. Mielul cunoscut de la întemeierea lumii.

Exod, cap. 12, nu vorbeşte despre mai mulţi miei pentru o casă. Dar un miel, chiar fără cusur, nu putea salva, căci numai sângele putea face ispăşirea. Acest miel trebuia neapărat junghiat. "Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca [...] Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi." (Exod, cap. 12:7, 13) Sângele mielului înjunghiat în seara aceea în Egipt a avut o foarte mare importanţă în acea situaţie, dar acel sânge nu a avut capacitatea de a înlătura păcatul adamic. De aceea, Dumnezeu, în planul Său, priveşte mai departe, priveşte la sângele de pe Golgota. Apostolul Petru ne spune: "... nu cu lucruri pieritoare, cu argint şi cu aur aţi fost răscumpărat din felul deşert de vieţuire pe care îl moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană." (1 Petru, cap. 8:18,19)

După ce am observat implicarea lui Dumnezeu la instituirea Paştilor, să vedem acum care era datoria omului referitor la aceasta. Acolo, în Egipt, fiecare israelit trebuia să ia un miel pentru casa sa, să-l păstreze, să-l înjunghie, să-i pună sângele pe uşă, să-l mănânce fript la foc şi în noaptea aceea să stea în casă. Aceasta era partea omului, pentru ca, în final, să fie salvat.

Mai observăm un aspect. În noaptea aceea, când a trecut îngerul Domnului, cei din casă mâncau din miel cu azime şi ierburi amare. De 7 ori la descrierea sărbătorii de Pesah este amintit cuvântul "a mânca". Toţi acei care în decursul Vârstei Evanghelice şi-au luat un Miel au mâncat din El cu verdeţuri şi ierburi amare, în întreaga lor viaţă de creştini. A crede în Domnul nostru Isus Hristos nu este o simplă adeziune intelectuală la ceea ce cuvântul lui Dumnezeu spune despre El. Domnul zice: "Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi înşivă". Nu este vorba de a mânca şi a bea în mod literal carnea şi sângele Lui. "Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt spirit şi viaţă". (Ioan, cap. 6:63)

Primul Paşti nu trebuia repetat niciodată în forma sa din Egipt, în sensul că sângele nu mai trebuia pus pe uşi, pentru că îngerul nu a mai avut nicio misiune de nimicire. "Dar pomenirea acelei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi, printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca pe o lege veşnică pentru urmaşii voştri". (Exodul, cap. 12:14)

În fiecare an, mielul fript la foc amintea israeliţilor că au fost eliberaţi din Egipt. În fiecare an, Mielul lui Dumnezeu jertfit pe Golgota ne aminteşte nouă de preţul plătit pentru eliberarea noastră din păcat.

Sărbătoarea Azimilor

Sărbătoarea Azimilor a fost legată intim de Paşti. "[...] Hristos, Paştile nostru a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului". (1 Corinteni, cap. 5:7, 8) Nu numai Paştile se mâncau cu azime, ci acestea se consumau în toată săptămâna care urma, simbol al întregii noastre vieţi de creştini. Azimele erau fără aluat. Acesta e simbolul păcatului sub orice formă s-ar prezenta el. Fie că este numit aluatul cel vechi, fie că este numit aluat de viclenie, fie că este numit aluat de răutate, orice formă ar avea, el trebuie înlăturat.

Domnul Isus vorbeşte despre aluatul fariseilor, indicând prin aceasta făţărnicia, orgoliul religios. Vorbeşte despre aluatul saducheilor, făcând aluzie la necredinţa lor în învierea morţilor. De asemenea, se mai referă la irodieni, care foloseau orice fel de vicleşug pentru a-şi ajunge scopurile. Să fim atenţi! Doar un pic din orice aluat face să dospească toată plămădeala.

Snopul din cele dintâi roade

Paştile şi Sărbătoarea Azimelor puteau fi ţinute în pustie. Dar Snopul din cele dintâi roade nu putea fi adus înaintea Domnului, decât după ce au intrat în ţară. Acest snop era adus înaintea Domnulu a doua zi, după Sabat, la începutul unei noi săptămâni. Evangheliile ne vorbesc despre această zi, ca despre ziua întâi a săptămânii, când, dis de dimineaţă, pe când răsărea soarele, femeile ce căutau pe Isus au aflat că El înviase. Snopul reprezintă pe Hristos înviat, pârga celor adormiţi. Snopul trebuia legănat înaintea Domnului. Ce minunat! Isus a fost înălţat la cer şi acolo, în faţa Tatălui, a primit confirmarea lucrării sale de răscumpărare. Pentru lume, Nazarineanul este un oarecare Isus care a murit, dar pentru noi El este viu. Apostolul Ioan redă cuvintele lui Isus: "Adevărat, adevărat vă spun, că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă". (Ioan, cap. 12:14)

Legănarea snopului era însoţită de o ardere de tot. Pentru prima dată, preotul trebuia să aducă o jertfă de băutură; un sfert de hin de vin (0,9 l.). Vinul reprezintă sângele vărsat, viaţa neprihănită a Domnului, adusă ca jertfă.

Şavuot – Sărbătoarea Cincizecimii

Sărbătorile s-ar fi putut opri aici dacă Dumnezeu nu ar fi avut în vedere restaurarea neamului omenesc, simbolizată prin cele 3 sărbători de toamnă. Cincizecimea sau Sărbătoarea Săptămânilor, ţinută la 50 de zile după legănarea snopului, este plină de învăţături. Atunci se încheia strângerea celor dintâi roade. Este sărbătoarea bucuriei pentru Eclesie. Un nou dar de mâncare trebuia adus ca jertfă, şi anume: două pâini coapte (atenţie – de data aceasta cu aluat). Aceasta reprezenta un simbol al Bisericii aleasă dintre evrei şi neamuri.

Sărbătorile de toamnă

După cum s-a amintit, aceste sărbători ţintesc reabilitarea neamului omenesc. Din Levitic, cap. 23:22, se vede că după ce secerişul este terminat rămânea nesecerat un colţ de câmp. De asemenea, nu era voie să se strângă nimic ce rămânea de pe urma secerătorilor. Această hrană trebuia lăsată săracului şi străinului. Vine vremea când va suna trâmbiţa în luna a 7-a şi toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului omului şi vor ieşi afară. Aşa după cum pentru noi luna Nisan a fost cea dintâi lună a anului răscumpărării noastre, tot aşa, pentru lume, luna a şaptea va fi cea dintâi lună a anului restaurării ei.

Treziţi la glasul "şofarului", fiecare, la rândul cetei lui, toţi oamenii vor da piept cu o nouă stare de lucruri. La început, nu vor avea bucurie, ci, mai degrabă, întristare. Dar nu după mult timp, se vor căi şi vor înţelege, fiecare, necesitatea ispăşirii păcatelor lor. Vor recunoaşte jertfa Domnului Isus Hristos şi vor face primii paşi spre înnoirea vieţii. Astfel, împăcată cu Dumnezeu, omenirea nu se va mai simţi înstrăinată de la faţa Tatălui. Şapte zile vor sărbători strângerea celor din urmă roade, bucurându-se de şansa împăcării cu Dumnezeu.

"Să te bucuri la sărbătoarea aceasta tu, fiul tău, fiica ta, robul tău, roaba ta, străinul, levitul, orfanul şi văduva care vor fi în cetăţile tale". (Deuteronom, cap. 16:14)

Sărbătoarea Corturilor se încheia cu adunarea solemnă din ziua a 8-a. Îndată ce opera împăcării va fi terminată, Dumnezeu va recunoaşte neamul omenesc şi va aşeza sanctuarul Său între oameni. Atunci se va împlini ceea ce este scris: "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor". (Apocalipsa, cap. 21:3)