De la Copilărie la Maturitate

"Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc." (1 Cor. 13:11).

Vremea copilăriei spirituale aste o perioadă dulce de linişte şi pace, în care soarele iubirii lui Dumnezeu proiectează raze de lumină şi căldură asupra fiinţelor noastre. Sub influienţa dragostei dintâi, şi în condiţii favorabile, începem să ne transformăm şi noi simţurile după principiile de iubire şi dreptate dorite de voinţa divină. Dumnezeu lasă peste noi binecuvântările ploii timpurii pentru a ne fonda caracterul în iubire şi în credinţa dată odată sfinţilor. Dacă această infrastructură este corect pusă, atunci caracterul nostru se va dezvolta continuu şi armonios până va ajunge la maturitate.

Pacea inimii simţită în primele zile ale trezirii noastre este doar un exerciţiu de credinţă. Pe măsură ce creştem în har şi cunoştinţă, ea devine adevărata Pace care se menţine în toate necazurile şi suferinţele vieţii. La această stare, care produce maturitate în umblarea noastră cu Dumnezeu, se poate ajunge numai printr-o predare (fără reţineri egoiste) a vieţii noastre Lui. Oricât am dori, Dumnezeu nu ne poate face vase spre onoarea Sa, dacă nu ne lăsăm cu totul în mâinile Sale. Partea noastră în această lucrare a mântuirii constă în conlucrarea cu Dumnezeu. Avem nevoie de cunoştinţă şi relaţie personală cu El. De această intimitate sfântă beneficiază numai acei a căror viaţă "este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu." (Coloseni 3:3).

La orice grad al maturităţii noastre am ajuns – credinţa trebuie exercitată în continuu. După cum am primit pe Domnul nostru Isus, adică prin credinţă, aşa să continuăm a umbla în El. Binecuvântările care vin de la Hristos se dau şi acum conform cuvintelor: "Fie ţie după credinţa ta". În măsura, în care credem făgăduinţele lui Dumnezeu şi prin credinţă ni le aplicăm, în aceea măsură intrăm în repaus. "Căci intrăm în repaus cei care am crezut". Prin sforţările noastre şi lupta proprie nu ne putem câştiga liniştea repausului. Trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem că faptele noastre , în ce priveşte dreptatea, nu pot să ne aducă ce căutăm. Speranţa noastră se bazează numai pe sângele vărsat pe Golgota de către Domnul – singura bază a împăcării noastre cu Dumnezeu.

Privind retrospectiv la drumul Sionului pe care l-am parcurs până aici, la încercări, probe şi întristări, nu ne putem lăuda faţă de Domnul şi să spunem că toate talazurile ce au dat peste noi au fost primite cu bucurie. Asemenea tuturor călătorilor spre limanul unei patrii mai bune, am simţit şi noi momente deprimante, momente când ne-am simţit atât de singuri şi parcă simţeam că îndurarea lui Dumnezeu ne-a părăsit. Dar mulţumiri să-I fie aduse Stăpânului Suprem, pentru că a permis peste noi astfel de încercări prin care am devenit mai profunzi în iubire, mai maturi în răbdare, mai credincioşi în promisiuni şi mai adoratori faţă de Domnul nostru.

"Bunătatea lui Dumnezeu preţuieşte mai mult ca viaţa". (Ps. 63:3).

Voinţa lui Dumnezeu este mai bună şi mai dulce ca sănătatea, bani, glorie, comoditate şi orice avuţie lumească. Dacă am putea pătrunde, doar pentru un moment, în adâncimea iubirii Sale, aceasta ne-ar aduce un ocean de bucurie şi ne-ar păstra totdeauna inimile într-o dispoziţie potrivită pentru a primi orice de la Providenţă.

Ploaia timpurie este necesară, dar ploaia târzie este indispensabilă dacă vrem să ne maturizăm şi să aducem rod deplin.

Toată cinstea şi onoarea să o dăm lui Dumnezeu şi Fiului Său iubit pe care l-a uns Stăpân şi Domn peste casa Lui. AMIN.