Singurătatea

Este atât de dureros să te simţeşti singur. Există un fel de singurătate care te ţine prizonier, chiar în mijlocul unei mulţimi. Ai sentimentul că toată lumea are pe cineva aproape, afară de tine. Singurătatea nu este în toate cazurile deprimare, o stare patologică de tristeţe şi descurajare profundă, dar sentimentul izolării de oameni şi de lucrurile dragi duce la acest "loc", la această situaţie. Singurătatea te urmăreşte şi atunci când ţi se pare că, intimii tăi prieteni nu pot simţi şi nu pot "veghea" cu tine. Privită din exterior, singurătatea pare o conduită prin care se exteriorizează viaţa psihică. Aşa este perceput fenomenul de către cei din jur. Dar singurătatea cuiva poate fi şi de o altă nuanţă. Fiecare credincios are nevoie de singurătate şi anume, singurătatea spirituală. Aceasta este singurătatea unui om care simte nevoia de a umbla singur cu Dumnezeu. Singurătatea lui nu înseamnă despărţirea de fraţii săi, ci o mai mare apropiere de Cel ce este viaţa eternă.

Singur a fost Moise pe muntele Horeb, singur a fost Ilie când s-a rugat pe muntele Carmel, iar despre Isus citim: "Ziua, Isus învăţa pe norod în Templu, iar noaptea Se ducea de o petrecea în muntele care se chemă muntele Măslinilor." (Luca 21:37). Chiar şi în Ghetsimani a fost "la o aruncătură de piatră" de cei mai intimi prieteni ai Săi. Singurătatea nu trebuie privită ca un sentiment de egoism, de ascundere într-o izolare întunecoasă. Nu vă fie frică de singurătatea spirituală. Ea îţi deschide accesul spre izvorul ce îţi va umplea golul sufletesc. Această atmosferă în care trăieşte creştinul nu este o singurătate deprimantă, ci o solitudine în spirit faţă de tot ce ar încerca să despartă inima de Dumnezeu.