Despre Păcat

În termenii diferitelor dicţionare, păcatul este definit ca fiind încălcarea unei legi. Păcatul a intrat în lume când Adam şi Eva, strămoşii noştri, au încălcat interdicţia divină de a gusta din „pomul cunoştinţei binelui şi răului”, ceea ce a determinat căderea lor în păcat şi moarte. Acest fapt a avut consecinţe catastrofale asupra întregului neam omenesc. Astăzi păcatul este universal. În fiecare om există o doză considerabilă de egoism. Ori câte eforturi se depun pentru educaţia şi civilizaţia omenirii, conflictele sângeroase nu contenesc, violenţele şi crimele cresc, discriminările rasiale, sociale, politice şi de altă natură se văd la tot pasul. Toate aceste elemente ale degradării fiinţei umane îşi au originea în natura păcătoasă a omului. Ca o consecinţă a acestei situaţii, de şase mii ani întreaga omenire moare şi totuşi marea majoritate a oamenilor nu vor să recunoască şi neagă cu cerbicie faptul că sunt diagnosticaţi cu această boală a păcatului.
Păcatul a ridicat un zid de despărţire între om şi Dumnezeu. Regele David recunoaşte acest lucru. „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.”(Ps. 51:5), iar profetul Isaia declară: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.”(Isaia 64:6).
Păcatul nu este o închipuire a oamenilor Vechiului Testament. Apostolul Pavel descrie în epistola către Romani, chiar în primul capitol – starea de păcat a omenirii. De asemenea, ap. Ioan în prima sa epistolă scrie: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, îL facem mincinos şi Cuvântul Lui nu este în noi.”(1Ioan 1:8-10).
Se impune, încă de la început, o întrebare. În ce constă păcatul? Diferiţi termeni îl definesc. Poate fi descris ca o incapacitate de a face binele, poate o poftă care adoarme raţiunea şi întrece puterea de control a individului, dar cea mai potrivită definiţie este călcarea Legii lui Dumnezeu, „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat.”(Iacov 4:17). „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.”(1Ioan 3:4). Se spune că evreii au legea lui Moise, păgânii, legea conştiinţei, iar creştinii legea lui Isus. Dar nici unul, indiferent ce lege au, nu respectă codul etic, ci toţi calcă legea şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.
Legea lui Dumnezeu, care constă în cele zece porunci, a fost dată cu un anumit scop. Tocmai ca să iasă la iveală păcatul. „. . .fără Lege păcatul este mort.”(Romani 7:8).
Cea mai nobilă trăsătură a omului este faptul că a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. După ce omul a căzut în păcat, acest lucru l-a despărţit de Dumnezeu, care este o fiinţă infinită în desăvârşirea Lui şi nu poate privi păcatul, (Habacuc 1:13). Dar Dumnezeu l-a iubit mult, atât de mult încât a dat la moarte pe Fiul Său, pentru ca oricine va crede să aibă şansa de a câştiga viaţă veşnică. Nu numai că păcatul ne-a despărţit de Dumnezeu, ci el (păcatul) ne face robi ascultării de cel rău. Dumnezeu, în Planul pe care l-a alcătuit în Sine însuşi a luat hotărârea să ne scape de păcat şi să restabilească relaţia cu noi prin Isus Hristos. Acest lucru îl spune îngerul Gavril logodnicului Mariei, Iosif. „Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”(Matei 1:21).
Apostolul Pavel scria mai târziu lui Timotei: „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”. 1Tim 1:15). Despre acelaşi lucru scrie şi ap. Petru; „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire;”(1Petru 2:24).
Domnul Isus nu numai a luat natura omenească, ci a luat şi păcatele noastre asupra Lui. El a trebuit să treacă printr-un moment critic, atunci când a strigat: „Eloi, Eloi, lama sabactani.”(Marcu 15:34). Isus a suferit chinul despărţirii de Tatăl în locul nostru. Atunci s-a săvârşit lucrarea împăcării. Dumnezeu nu a lichidat doar trecutul nostru, ci prin jertfa lui Isus, El ne-a dăruit prezentul şi perspectiva viitorului.
Puţini oameni recunosc astăzi că ei sunt păcătoşi. Însă cei care auzind Cuvântul se întreabă ca temnicerul din Filipi: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”,aceştia recunosc starea lor păcătoasă şi necesitatea mântuirii. La mântuire se poate ajunge numai prin credinţă în sângele Domnului Isus, care poate curăţa orice păcat. A urma pe Cristos înseamnă a renunţa la orice drept asupra vieţii noastre şi a lua pe umeri crucea Lui. Un om cu crucea în spate este un om care îşi răstigneşte eul său şi moare în fiecare zi. Cu alte cuvinte, cel ce se predă lui Cristos se pierde pe sine însuşi. Cristos doreşte să ocupe primul loc în inimile noastre şi să nu fie lăsat la periferie. Întrebarea este: cum ne raportăm noi fiecare la Domnul, este afară sau înăuntru? Dacă este încă afară, veniţi să-L poftim înăuntru, să-i mărturisim păcatele noastre şi să întoarcem spatele definitiv către păcat. „De vor fi păcatele voastre cum e cârmizul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura se vor face ca lâna.”(Isaia 1:18). „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi dă de ştire acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.”(F.A.17:30).