Învăţătorul şi Capul nostru – Unul singur, Cristos.   

Orice creştere şi orice progres în lucrurile spirituale, are la bază recunoaşterea autorităţii Domnului Isus Cristos. Acest lucru trebuie să fie adevărat atât în particular cât şi în Eclesie.

Eclesia nu este a niciunui om, nu este proprietatea cuiva de pe pământ, ci “este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.”(1Tim. 3:15).

Eclesia este şi “Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.”(F.A 20:28).

Lipsa de progres şi somnolenţa spirituală în viaţa unui credincios, se datorează lipsei de progres faţă de Capul său, care este Cristos.

În ep. către Coloseni, cap.2v18,19 avem o învăţătură demnă de luat în seamă. Ap. Pavel atrage atenţia asupra unui pericol care a avut loc atunci pe vremea lui, şi mereu de atunci încoace, în toate adunările, fie mici, fie mari. Pericolul de a privi mai mult la fraţii proeminenţi şi mai puţin la Domnul. Iar unii din ei, fie conştienţi, fie din neatenţie, îşi asumă această poziţie la care numai Domnul are dreptul.

Apostolul vorbeşte şi de cei care au o poziţie mai puţin însemnată în eclesie, dar care aprobă un lucru sau altul fără să cerceteze dacă Scriptura îl aprobă sau nu. Ei spun:”Dacă un frate capabil zice aşa, eu mă încred în el, şi pun toată responsabilitatea pe aceşti fraţi proeminenţi. Aceasta înseamnă neloialitate faţă de Domnul, capul nostru.

Amândouă clasele sunt mustrate de către Domnul. Atât cei care îşi părăsesc condiţia în care au fost puşi, încercând să forţeze lucrurile pentru a se pune peste moştenirea lui Dumnezeu, cât şi cei care sunt “sclavii” celor dintâi.

Cristos este cea mai înaltă autoritate în Biserică. Nici o învăţătură nu trebuie primită dacă nu este în armonie cu cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat că în Biserica timpurie au existat fraţi care au ocupat locul de învăţători. Apostolul a scris Evreilor, cap. 13v17 următoarele: “Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie . . .”

Oriunde Cristos a dat un dar spiritual, fie darul de păstor, fie darul de învăţător etc, acesta este numai un favor dat credinciosului în vederea zidirii eclesiei. El nu trebuie să se laude, ca şi cum acest lucru i s-ar cuveni personal, pentru că este mai înţelept ca fraţii săi.

În faţa lui Dumnezeu nu primează predicatorismul nostru oratoric, ci cât de mult iubim pe Domnul şi pe fraţii, cât de mult seamănă caracterul nostru cu cel al lui Isus.

Dacă cineva are un dar de la Domnul, el este un serv adevărat al lui Cristos. Acest lucru se vede uşor. Dacă el nu are darul de la Domnul, atunci nici o autoritate şi nici o adunare nu-l pot face servitorul adunării. Orice serviciu adevărat se bazează pe autoritatea Domnului.

Oridecâteori vrem să ştim cine este autorizat să pună în adunări slujitori – dacă suntem sinceri şi nu suntem influenţaţi de metode, idei şi obiceiuri ale oamenilor, atunci vom reveni de fiecare dată la cuvintele apostolului că, Domnul a rânduit şi rânduieşte într-o adunare pe toţi aceştia.

Niciunul să nu credem că noi suntem ceva şi că dacă nu am fi noi edificiul adunării s-ar prăbuşi. Domnul nostru a spus: “Fără mine nu puteţi face nimic”. Nu fără fratele cutare sau cutare. Fără Domnul – noi nu putem face nimic. Favorul binecuvântat de a fi acceptaţi în rândurile slujitorilor Săi, este doar o îndurare din partea Domnului, însă El îşi poate conduce poporul fie că eu mă pun la dispoziţia Sa, fie că nu.

Adevăraţii slujitori niciodată nu se vor lăuda cu slujba lor, cu raţiunea lor, cu autoritatea lor, ci totdeauna vor aprecia cu umilinţă dragostea pe care Domnul a manifestat-o faţă de ei, folosindu-i în serviciul Său.

Să putem spune şi noi ca ap. Pavel: “Nu vorbirea noastră, ci puterea lui Dumnezeu va condus la pocăinţă.” Nu isteţimea de oratori va înclina balanţa în favoarea noastră. Nu cuvinte de laudă la sfârşitul unui discurs, rostite de către cineva cu o uşoară batere pe umăr, ne vor duce în bucuria Stăpânului. Dacă nu avem scrise în inimi trăsăturile de caracter ale Mântuitorului, nu suntem nimic.

Scopul tuturor celor ce servesc de la o masă, este acela de a conduce pe cei care îi servesc pe adevărata cale a supunerii faţă de Cuvântul Adevărului şi a le îndrepta privirile spre singurul Cap care a fost uns ca Rege şi Domn peste moştenirea lui Dumnezeu.

Moise, excelentul serv a lui Dumnezeu şi-a folosit toată energia pentru a întipări în mintea adunării lui Israel trebuinţa urgentă de supunere faţă de legea care i-a fost dată. El niciodată nu s-a luptat pentru o poziţie de autoritate. Niciodată nu şi-a însuşit rolul de domn peste Israel, ci a dovedit în toate lucrurile umilinţă şi blândeţe. Nu întâmplător, Biblia declară că Moise a fost cel mai blând om de pe pământ. Toate îndemnurile sale au fost la supunere, dar nu faţă de sine, ci faţă de Dumnezeu.

Toţi cei care se silesc să dovedească faptul că ei fac parte din poporul Domnului, fie că ocupă o poziţie mai joasă, fie mai înaltă, cu toţi trebuie să-şi dea seama că înălţarea la care aspiră – nu vine după înălţare – ci după înjosire. Acest itinerar l-a parcurs şi Domnul. Cât de frumoase sunt afirmaţiile lui Pavel: “Deci supuneţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu ca să vă înalţe la timpul cuvenit.” Timpul prezent nu este timpul cuvenit pentru înălţare. A ne înălţa astăzi pe noi ori a înălţa noi pe alţii – înseamnă a ne expune căderii.

Să fim plini de credinţă. Va veni, desigur, şi timpul înălţării. Dar acest lucru nu este partea noastră. Este partea lui Dumnezeu. Să ne amintim mereu că orice lucru pe care îl avem de făcut, este lucru Domnului pe care ni l-a încredinţat nouă.

Să avem totdeauna în inimă şi minte deviza: Unul singur este Învăţătorul nostru, unul singur este Capul nostru, iar noi toţi suntem fraţi.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

AMIN!