Mândria – sentimentul îngâmfării!

“Iubiţi dar pe Domnul, toţi cei iubiţi de El. Căci Domnul păzeşte pe cei credincioşi, şi pedepseşte aspru pe cei mândri.”(Ps. 31:23).

Abordez pe scurt, un subiect al păcatelor “mici”, cum le-ar numi cineva. Dar tocmai “vulpile mici strică viile”. Păcatele “mici”, la care nu le dăm mare importanţă şi asupra cărora veghem mai puţin, preced păcatele “mari” şi le fac posibile.

De fapt, dacă luăm ca referinţă Ps. 19 v 13, vom vedea că mândria este un păcat “mare”.

“Păzeşte de asemenea pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.”

Mândria se defineşte a fi un sentiment de mulţumire, de satisfacţie, de încredere în calităţile personale. Este un fel de fală, de orgoliu, de îngâmfare şi trufie.

Majoritatea oamenilor pot manifesta, în diferite împrejurări, sentimentul mândriei.

Când a intrat păcatul în lume, omenirea a fost infestată cu acest virus de către satan, care de la început a fost o creatură mândră şi îngâmfată.

Copiii lui Dumnezeu pe care i-a chemat la părtăşie cu Fiul Său nu manifestă mândrie. Ne doare, atunci când constatăm că unii din fraţii noştri se murdăresc cu acest păcat şi nu pot stăpâni fenomenul.

În cazul acesta nu este o mândrie ce o întâlnim în lume, ci este numită mândrie spirituală.

Ap. Pavel atrage atenţia celor din Efes, prin scrisoarea sa, cap.5 v 15: “Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi.”De asemenea Iacov ne spune că: “…De aceea zice Scriptura: “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.”(Iac. 4:6). Vezi şi 1Petru 5:5.

Deşi tot poporul Domnului este succeptibil de mândrie spirituală, totuşi cei care au funcţii de răspundere în Biserică şi răspândesc adevărul sunt în cel mai mare pericol. Nu datorită vredniciei ori isteţimii lui a ajuns cineva la un grad înalt de cunoştinţă. Pavel scrie Corintenilor: “Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”(1Cor. 4:7).

Niciun om nu se poate mândri cu nimic. Nimeni nu se poate mândri cu educaţia lui – pentru că educaţia este învăţarea a ceea ce alţii au descoperit mai înainte şi au lăsat scris. Nimeni nu se poate mândri cu frumuseţea şi fizicul său – pentru că trăsăturile se moştenesc. Nimeni nu se poate mândri cu hainele şi podoabele sale. Aceasta ar fi o nechibzuinţă. Meritul este al celor ce confecţionează aceste podoabe. Despre mândrie se poate vorbi mult şi se pot da multe exemple.

Dar scopul urmărit de mine aici, este să amintesc de pericolul mândriei spirituale.

Viaţa ne demonstrează că există creştini adevăraţi şi creştini pretinşi. Creştinul pretins crede că el este un creştin adevărat. Frecventează regulat adunarea, se sileşte să ajungă în comitet, şi este la zi cu taxele pentru casă. Ajută la înaintarea cauzei Domnului prin diferite mijloace. Se simte mândru şi superior faţă de cei care, din diferite mitive, nu pot face acest lucru. Are sentimentul datoriei împlinite. Considerând că ştie totul, nu mai are nevoie de instrucţie spirituală.

Marele adversar nu le dă multă importanţă acestor creştini.

Satan a fost primul care a manifestat mândrie spirituală şi a vrut să fie asemenea Ziditorului său. “Tu ziceai în inima ta: “Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie ma pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.”(Isaia 14:13,14). Aceasta a fost greşeala monumentală care a adus pierzarea sa.

Împreună cu creştinii pretinşi trăiesc şi creştinii adevăraţi, care sunt expuşi mereu unei mândrii spirituale. Aceştia fiind concepuţi de Spiritul Sfânt sunt pe probă de viaţă şi moarte.

Cineva spunea că, dintre toate ispitele şi ademenirile, păcatul mândriei spirituale este unul dintre cele mai primejdioase. Această boală poate duce la moarte dacă nu este oprită.

Frecventarea adunării în mod regulat, o atitudine evlavioasă faţă de fraţi, un studiu individual profund care să se reflecte în activitatea din adunare, răspândirea cu bucurie şi mult entuziasm a adevărului, în diferite împrejurări, nu trebuie să constituie lucruri cu care să ne lăudăm.

Deşi sunt lucruri lăudabile şi credem plăcute lui Dumnezeu, nu este permis, nici măcar în gând a ne evalua noi. Ar fi o mândrie spirituală.

Chiar dacă am folosi tot timpul pentru răspândirea adevărului, toată energia pentru a onora pe Tatăl nostru ceresc şi pe Fiul Său, trebuie să fim conştienţi că, în realitate nu am fost cu nimic de folos Domnului, ci doar ne-am folosit de ocazia de ai arăta puţin din devotamentul inimii noastre, ca semn de recunoştinţă pentru nenumăratelor binecuvântări primite.

Un alt sindrom al mândriei spirituale este o atitudine prea critică. Dacă nu ne plac unele discursuri, unele răspunsuri care se dau la întrebări, considerând de fiecare dată că noi am fi putut răspunde mai corect, dacă nu ne place cum se desfăşoară programul, cum este condus, să fim atenţi – este un semn al mândriei spirituale!

În Adunare nu totdeauna lucrurile se desfăşoară la cel mai înalt standard. Dar nu-i treaba mea. Eu trbuie să fiu mulţumit în toate.

Treaba mea este să-mi păstrez integritatea faţă de Stăpân, să fiu liniştit şi plin de credinţă în promisiunile Lui.

Să avem totdeauna o conştiinţă curată. Conştiinţa este balanţa cu care cântărim diferite lucruri prezentate raţiunii, pentru a ne da seama dacă sunt drepte ori nedrepte, corecte ori incorecte, adevărate ori false. Conştiinţa oamenilor poate fi mai sensibilă sau mai dură. Creştinul este obligat să aibă o conştiinţă sensibilă, dacă vrea să fie asemenea Domnului său. Defectarea acestei balanţe este pentru creştin un mare pericol. În acest defect poate fi ascunsă mândria spirituală. Observăm cât de  important este să ne păstrăm o conştiinţă curată, cultivând mereu smerenia şi iubirea.
Smerenia reduce mărimea capului.
Iubirea creşte mărimea inimii.

"Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu cumva, în loc de smerită cugetare, să înveţi mândria."

AMIN!