Când ucenicii s-au certat între ei, vrând să ştie care va fi cel mai mare în Împărăţia Cerurilor, Isus a chemat în mijlocul lor un copilaş şi a zis: "Oricine se va smeri ca şi acest copilaş va fi mare în Împărăţia Cerurilor". În casa unui fariseu, Isus a spus pilda oaspetelui poftit să se aşeze într-un loc mai înalt şi a adăugat: "Oricine se înalţă pe sine va fi smerit şi oricine se smereşte pe sine va fi înălţat". Smerenia este singura scară pe care poţi urca la un loc de cinste. După ce a spălat picioarele ucenicilor, Isus a spus: " Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora". Autoritatea acestei porunci, precum şi exemplul dat, fac din smerenie o trăsătură esenţială a uceniciei noastre. Smerenia e floarea a cărui fruct desăvârşit este moartea faţă de sine. Isus a fost smerit şi ascultător până la moarte. Dacă ar fi fost altfel, nu ar fi mers de bunăvoie la moarte. Noi ne putem amăgi cu iluzia că ne arătăm smerenia faţă de Dumnezeu în cămăruţele noastre ascunse, ori chiar în adunare. Dar cea mai bună dovadă că smerenia faţă de Dumnezeu este o realitate, un adevăr şi nu o minciună, este aceea că o arătăm în toate relaţiile noastre cu fraţii şi cu semenii noştri.
Apostolul Pavel, în Epistola către Filipeni (cap. 2:5 – 8) spune următoarele: "Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, facându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S'a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce". Când vom înţelege profunzimea acestor cuvinte, ne vom da seama de necesitatea pentru noi a trăsăturilor de caracter pe care le-a avut Domnul. Omul a pierdut smerenia şi respectul faţă de Dumnezeul său, încă din Grădina Eden, când veninul mândriei strecurat de "şarpe" a făcut-o pe mama Eva să viseze că va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Când Eva şi-a plecat urechea la spusele "şarpelui", îngenunchindu-şi voinţa în faţa perspectivei de a fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul, otrava aceasta i-a pătruns în suflet, distrugându-i smerenia şi atârnarea de Dumnezeu ce i-ar fi putut perpetua fericirea. Viaţa primei perechi, cât şi a descendenţilor ei, a fost contaminată din temelie cu cea mai teribilă otravă a mândriei satanice. Întregul lanţ de nenorociri din lumea de ieri şi de azi, toate războaiele şi vărsările de sânge, egoismul, suferinţele, ambiţiile, geloziile, nefericirile fiecărei zile, toate se datorează faptului că omul nu a rămas smerit sub mâna tare a lui Dumnezeu, ci a preferat înălţarea sugerată de Satan. Dar mulţumiri să-I fie aduse lui Dumnezeu!
Isus a venit pe Pământul nostru să readucă smerenia. Când vom recunoaşte sentimentul mândriei noastre şi vom fi zdrobiţi de acesta, precum şi neputinţa de a scăpa de mândrie (fiecare avem puţină mândrie, fie că recunoaştem, fie că nu), atunci vom cădea în genunchi înaintea Tatălui nostru şi-L vom ruga să ne facă şi nouă parte de smerenie, ca o trăsătură a minunatei vieţi a Domnului nostru.
În timpul misiunii Sale pe pământ, prima însuşire a minţii lui Cristos a fost smerenia. Vigoarea vieţii noastre spirituale depinde într-o mare măsură de cultivarea în caracterul nostru a acestei calităţi.
Adevărata smerenie se întemeiază pe victoria asupra sinelui. Absenţa dragostei, indiferenţa faţă de nevoile altora, vorbele pripite, chiar rostite sub pretextul de a fi sinceri şi oneşti, orice mânie, orice iritare, orice iuţire, sentimentele de amărăciune, toate îşi au rădăcina în mândria de sine.
Să cercetăm profund şi continuu la smerenia lui Isus. În viaţa Sa de totală uitare de Sine, de absolută dependenţă faţă de Tatăl, Domnul Isus a găsit liniştea şi pacea desăvârşită. El nu a păstrat nimic pentru Sine, dând totul lui Dumnezeu şi a fost înălţat nespus de mult. În cei trei ani şi jumătate, nu vom găsi multă smerenie la cei 12 care au umblat cu Isus. Ne aducem aminte doar că într-o anume împrejurare Petru strigă: "Pleacă de la mine Doamne, căci sunt un păcătos!". Această stare a apostolilor ne face să înţelegem tot mai mult extraordinara schimbare din ziua Rusaliilor. Abia atunci au înţeles apostolii că smerenia, înaintea lui Dumnezeu, nu valorează nimic dacă ea nu se dovedeşte şi în relaţiile cu oamenii.
În epistolele Apostolului Pavel, găsim câteva lucruri minunate cu privire la smerenie. Creştinilor din Roma le zice: "Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite" (cap. 12:16). Efesenilor le scrie: "Să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea" (cap. 4:1, 2). Colosenilor, de asemenea, le spune: "Îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare" (cap. 3:12).
Creştinul smerit dă cinste tuturora, chiar celui mai slab şi neînsemnat dintre fraţii săi, considerându-l ca pe un potenţial fiu de Împărat. Spiritul Celui ce a spălat picioarele ucenicilor ne va face să ocupăm întotdeauna ultimul loc. Creştinul smerit nu suferă de gelozie sau invidie. Se poate bucura când alţii sunt preferaţi să conducă un serviciu, să ţină un discurs, să facă o rugăciune, iar el, mereu uitat. Căci a învăţat să spună cu apostolul: "nu sunt nimic".
Uneori vorbim despre sfinţenie. Dovada cea mai elocventă că ne găsim pe calea sfinţeniei este smerenia faţă de Dumnezeu şi oameni. Smerenia este o podoabă a sfinţeniei, aşa după cum sfinţenia este o podoabă a Sionului. Doi oameni s-au suit la Templu, să se roage. Unul era din tagma fariseilor, iar celălalt, vameş. Acest exemplu este o pildă, după cum se ştie. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel: "Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta" (Luca, 18:1). Mândria îşi poate înălţa capul chiar în templul de închinare. Sinele îşi poate arăta mândria chiar prin recunoştinţă şi mulţumiri aduse lui Dumnezeu. Fără să-ţi dai seama, porneşti un imn de laudă la adresa ta însuţi. Eul este un personaj plin de pretenţii, cerând locul cel mai înalt şi simţindu-se adânc rănit şi marginalizat atunci când nu primeşte satisfacţie. Să nu fim farisei! Departe de noi gândul acesta. Să nu permitem ca în adâncul fiinţei noastre, dincolo de graniţele conştientului, să se dezvolte un obicei ascuns. Acela de a fi mândri de talentele noastre, de a fi mândri de cunoştinţele noastre, de avansul pe care considerăm că îl avem faţă de fraţii noştri. În adunarea Domnului toţi suntem fraţi. Unul singur este Învăţătorul nostru şi El se cheamă Isus Hristos.
În Filipeni, 2:8, se spune că: "S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce". Smerenia este o cale a morţii. Omul smerit moare în fiecare zi faţă de sine. Doar în moarte se desăvârşeşte smerenia noastră. Dar poate cineva s-ar întreba: "Cum pot eu muri faţă de mine". Aceasta e o lucrare complexă, pe care nu o pot realiza singur. Partea mea este să mă smeresc sub mâna tare a lui Dumnezeu şi el va îndeplini acest lucru în mine.
În darea de seamă pe care Apostolul Pavel o dă Corintenilor, în capitolul 12:7,8, citim: "Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf". De trei ori s-a rugat să fie scăpat. A primit răspuns că această încercare este spre binecuvântarea lui, iar că Harul şi Puterea se arată mai bine în umilinţă.
Apostolul Pavel a acceptat cu bucurie refuzul Domnului şi în loc să mai ceară izbăvire, el spune (cap. 12:10): "Simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Cristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare".
Noi, adeseori, ne rugăm Domnului să ne ajute să fim smeriţi şi, din diferite motive, ocolim lucrurile care ne-ar putea face smeriţi. Să învăţăm din lecţiile desprinse din viaţa Apostolului Pavel. Cea mai frumoasă lecţie pe care o putem învăţa este smerenia. Sfinţenia cea mai înaltă este smerenia cea mai adâncă. Să rămânem mereu în această stare. Harul Său ne este îndeajuns. Pe de altă parte, să fim vigilenţi, pentru că primejdia mândriei spirituale este mai aproape de noi decât credem. Vorbitorul ale cărui cuvinte sunt sorbite cu nesaţ de o întreagă adunare, vorbitorul care aduce hrană tare unei adunări însetate după adevăr şi sfinţenie este expus la o primejdie nebănuită. Vorbesc în general, dar mai ales servitorilor adunării.
Pavel era în pericol fără să ştie. Experienţa lui este învăţătură pentru noi. Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte într-o mulţime de locuri din Sfânta Scriptură să fim smeriţi. Porunca este clară: "Smereşte-te!". "Nu te lăuda cu ceea ce ai, căci tot ce ai nu este al tău, ci este primit." În ciuda oricăror încercări, şi chiar eşecuri, să rămânem neclintiţi în ascultarea de porunca acesta: "Smereşte-te!". Să acceptăm cu recunoştinţă tot ceea ce providenţa divină permite să vină peste noi, fie dinăuntru, fie dinafară, fie de la prieteni, fie de la duşmani. Să veghem mereu ca vasul nostru de lut să fie golit de sine. Apa umple întotdeauna locurile de jos. Să ne lăsăm umpluţi cu plinătatea lui Cristos. Doar avându-L pe El ne pierdem pe noi înşine. Să ne amintim de cuvintele profetului Isaia: "Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite".
Fie ca Tatăl nostru Ceresc să ne ajute a cultiva smerenia în fiecare zi! Aceasta să fie partea pe care să o alegem!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu