Credinţă şi fapte

“Credinţa, dacă n-are fapte este moartă în ea însăşi.”(Iacov 2:17).

Despre credinţă s-au scris multe pagini şi a fost unul dintre cele mai abordate subiecte în discursurile creştinilor în toată epoca evanghelică. Aşa încât, a continua să scrii despre credinţă, poate fi considerat un lucru începător. Eu, însă, îmi asum acest risc. “Credinţa este darul lui Dumnezeu.”(Efes. 2:8). “Fraţii mei, ce-I foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?(Iacov 2:14).

Informaţiile pe care le avem din scrisoarea lui Pavel către Evrei, cap. 11, ne spun despre credinţă că este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. O altă traducere spune în felul următor: “Credinţa este substanţa celor nădăjduite; convingerea despre cele ce nu se văd.” Credinţa este, de fapt, înţelegerea şi aprecierea intelectuală a Cuvântului lui Dumnezeu, care se bazează pe o deplină încredere în acest Cuvânt.

Credinţa unui creştin se bazează pe făgăduinţele lui Dumnezeu. El trebuie să-şi dovedească credinţa prin înfăptuirea datoriei pe care o are faţă de Domnul.

Când timpul despărţirii a sosit, Domnul Isus a spus discipolilor Săi, că va ruga pe Tatăl să le trimită un alt Mângâitor, adică Spiritul Sfânt. După ce Domnul s-a înălţat, apostolii au aşteptat împlinirea făgăduinţei, crezând cu toată puterea în aceasta. Întorşi la Ierusalim, în camera de sus, ei stăruiau cu toţii în rugăciuni şi cereri.

Credinţă nu înseamnă să ai doar o concepţie intelectuală despre un lucru, ci convingerea că acel lucru, deşi nevăzut, există în realitate.

Nu fiecare credincios posedă aceeaşi măsură s-au grad de credinţă. Unii au multă cunoştinţă, dar le lipseşte credinţa. Alţii, dimpotrivă, au multă credinţă, dar le lipseşte cunoştinţa. Şi, cunoştinţă puţină amestecată cu râvnă peste măsură, duce la catastrofe pe tărâm religios. Ce-i de făcut? Să ne însuşim bine ce ne spune ap. Pavel în Romani cap. 12 v 3.

Dumnezeu a înzestrat Eclesia timpurie cu diferite daruri ale Spiritului Sfânt, adică: înţelepciune, cunoştinţă, credinţă, darul tămăduirilor, puterea să facă minuni, felurite limbi etc. Toate acestea le găsim descrise în 1Cor. Cap. 12, îcepând cu versetul 8. Mai târziu unele din aceste daruri n-au mai fost întrebuinţate de apostoli, dar credinţa a rămas, pentru că: “…fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.”(Evrei 11:6). Este esenţial pentru creştin să-i crească credinţa.”Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”(Evrei 10:38).

Dumnezeu a văzut de bine ca, istoria viţii oamenilor credincioşi să fie consemnată în Cuvântul Său. Ap.Pavel a scris în ep. către Romani: “Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi mângâiera pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.”(Rom. 15:4).

Despre Avraam se pomeneşte adesea că este tatăl credincioşilor. Dar au fost mulţi alţii înaintea lui Avraam care au manifestat credinţă. În capul listei din Evrei cap. 11, îl găsim pe Abel. Despre Abel citim că: “Prin credinţă a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Un alt exemplu este Enoh, despre care Pavel ne spune că prin credinţă a fost mutat de pe pământ ca să nu vadă moartea.

Un alt credincios a fost Noe. Deşi, până la el nu căzuse ploaie pe pământ şi el niciodată nu văzuse o furtună, totuşi când Dumnezeu i-a spus să facă o corabie că va aduce un potop, el nu s-a îndoit ci, a crezut şi plin de respect faţă de Dumnezeu a făcut o corabie pentru a salva pe membrii familiei sale. Apostolul încheie frumos versetul 7: “. . . şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă.” Ce frumos!

Mai târziu apare pe scena lumii Avraam, faţă de care Dumnezeu a întins coarda încercării până aproape de limita credinţei, pentru a zugrăvi cât mai frumos marele sacrificiu ispăşitor de pe Golgota.

Suprema încercare a lui Avraam a fost atunci când Dumnezeu a cerut să jertfească pe unicul lui fiu, pe Isaac. Avraam n-a ezitat şi nici nu a dezvăluit nimănui acest secret ci, l-a păstrat în inimă şi a plecat la îndeplinirea lui, crezând, cum zice Pavel în Evrei,  “. . .se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi: şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.”(Evrei 11:19). Avraam este un erou al credinţei ca nimeni altul. Pe drept i s-a dat numele de tatăl credincioşilor.

Sfintele Scripturi vorbesc despre mulţi eroi ai credinţei. Nu-i putem aminti pe toţi acum. Vreau doar să remarc fatul că, toţi aceştea şi-au dovedit credinţa prin fapte.

Domnul doreşte ca poporul Său să ştie acest lucru şi să-şi dovedească credinţa prin fapte.

Dovada credinţei noastre ne dă perspectiva de a fi credibili în slujirea noastră. Slujbă înseamnă totdeauna sacrificiu şi încercare.

Fidelitatea şi credincioşia celor din Filipi l-au bucurat mult pe Pavel. În scrisoarea pe care le-o trimite, atinge într-un verset cuvinte de o rară şi profundă valoare. “Şi chiar dacă ar trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi.”(Filip. 2:17).

Grija pentru toate bisericile, care îl apăsa în fiecare zi, l-a făcut pe apostol să se intereseze de credinţa lor. Celor din Tesalonic le scrie: “V-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Cristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră. Astfel, în nerăbdarea mea, am trimis să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba.”(!Tes. 3:2,5).

Încercările care vin peste noi ne dezvoltă puterea credinţei. Chiar dacă încercările nu sunt o pricină de bucurie, iar omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru din interior se înoieşte din zi în zi.

Ap. Pavel numeşte incercările noastre ca pe nişte intristări uşoare, de o clipă, dar care lucrează pentru noi o greutate veşnică de slavă. Dacă credinţa noastră este fermă, ea este mereu ameninţată să fie distrusă. Cel mai înverşunat duşman, care este interesat în distrugerea credinţei noastre este satan. Dacă i-ar fi îngăduit, ar distruge tot. El are diferite agenţii prin care dă atacuri. Bătălia se dă pe toate fronturile. Este nevoie de o credinţă puternică pentru a rezista atacurilor sale.

Îndemnurile ap. Petru sunt foarte potrivite. “Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, deavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.”(1Petru 5:8,9).

Când ap. Pavel recomandă armele care sunt necesare creştinului pentru a lupta o luptă bună, (Efeseni cap. 6), zice în v 16: “Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.”

În scrisoarea către Romani cap. 3v28 citim: “Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele legii.” Accentul se pune pe: “fără faptele legii.”Adeseori de la amvoane, acest verset este enunţat incorect. Şi anume: Omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără fapte. Se omite a se adăuga “fără faptele legii.”

Tocmai acest lucru voia Pavel să-l transmită neamurilor. Faptul de a fi socotit neprihănit în ochii lui Dumnezeu nu are nicio legătură cu ceremoniile şi sacrificiile legii lui Israel, ci doar daorită  credinţei un om poate fi socotit drept.

Domnul să ne ajute să ne păstrăm credinţa şi un cuget curat pe care unii pierzându-l au căzut de la credinţă.

“Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac! De la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat.”(Ps. 113:2,3).

AMIN!