“Aşadar, ca nişte copii aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare.” (Col. 3:12).
Nu am pretenţia că, amintind câteva lucruri despre smerenie, voi spune ceva nou. “. . . nimic nu-i nou sub soare, ne spune Eclesiastul. “Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: “Iată ceva nou!” demult lucrul acela era şi în veacurile trecute.”(Ecl. 1:10).
Pentru mine, smerenia este asemenea unui munte înalt, pe care oricât doresc să-l urc, oricâte progrese încerc să fac, nu-l pot cuceri.
Profetul David zice în ps. 61: “Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge , căci este prea înaltă pentru mine.”
Singurul om care a trăit vreodată pe pământ şi care a atins standardul smereniei, a fost Isus din Nazaret. Despre El citim că: “a fost blând şi smerit cu inima.”
Smerenia este cea mai elegantă şi fastuoasă haină ce se potriveşte unui creştin. Dacă vrem să experimentăm plinătatea lui Cristos, trebuie să înţelegem profunda noastră nevoie de smerenie. “Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuş. . .El măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat pe Sine însiş, a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.”(Filip. 2:3,6,7).
În cuvintele descrise, ap. Pavel ne dă o lecţie remarcabilă tuturor credincioşilor, aşezând în faţa noastră un model desăvârşit de smerenie, pe domnul nostru Isus Cristos. El reprezintă măsura smereniei.
Ap. Pavel pentru a imprima cât mai pregnant în cugetele noastre profunzimea înţelesului acestei calităţi, zice despre Domnul: “S-a dezbrăcat de Sine însuş.”Ce profund gândeşte aici Pavel! El foloseşte expresia cea mai potrivită ca să poată defini smerenia. Domnul nostru s-a smerit, s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce. Cu alte cuvinte, “s-a dezbrăcat de sine însuş.”
Prea puţine glasuri se aud astăzi chemând la smerenie. Trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem acest lucru. Atunci când vom înţelege smerenia lui Isus, o vom putea admira, vom fi zdrobiţi de sentimentul eului, iar Isus ne va face parte de harul smereniei.
Smerenia lui Isus este rădăcina nevăzută a răscumpărării noastre.
Este scris: “El s-a smerit, de aceea Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult.”
A recunoscut în toate că Tatăl este mai mare decât El.
În Evanghelia după Ioan ne sunt redate cuvintele lui Isus:
-“Fiul nu pate face nimic de la sine.”
-“Eu nu pot face nimic de la Mine însumi.”
-“Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.”
-“M-am coborât din cer ca să fac, nu voia Mea, ci voia Celui ce m-a trimis.”
-“Cuvântul pe care-l auziţi nu este a Meu etc.”
Înainte de Cincizecime, în grupul celor 12, nu găsim multă smerenie. Vreme de trei ani au umblat cu Domnul, iar El le-a predat lecţia cea mai însemnată: “Învăţaţi de la Mine.”
Smerenia este opusul mândriei. Aşa cum mândria este în viaţa noastră pământească, tot aşa smerenia trebuie să fie în viaţa noastră spirituală.
Prin radicala schimbare de la Cincizecime, Duhul lui Isus, cel blând şi smerit. a pus stăpânire pe apostoli.
În psalmul 93 citim: “. . . sfinţenia este podoaba casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţinea vremurile.”,tot aşa putem spune că smerenia este podoaba sfinţeniei.
Dragostea noastră faţă de Domnul ne este măsurată după dragostea pe care o arătăm faţă de fraţi şi faţă de aproapele nostru. Tot aşa este şi cu smerenia. Noi ne smerim înaintea Domnului, dar dovada că este aşa, este smerenia pe care o practicăm în fiecare zi, faţă de toţi oamenii. Sfântul Pavel îndruma pe Romani: “În cinste fiecare să dea întâietatea altuia . . .”, “Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite.”
După aceste reguli trebuie să trăim şi noi. Fiecare să privim pe altul mai presus decât pe noi înşine.
După ce am zdrobit eul vom descoperi, că primejdia mare nu este fariseul de lângă noi, care ne hărţuieşte mereu, ci fariseul dinăuntru, un pic de mândrie, un pic de egoism ascuns în cutele inimii noastre.
Când Domnul îşi va lua în noi locul care I se cuvine, El ne va înălţa. Dacă îL avem pe El, ne pierdem pe noi, dar existăm în El. Dacă ne avem pe noi, încrezându-ne în sfinţenia noastră, în înţelepciunea noastră, fiind mândri de talentele noastre proprii şi de avansul pe care îl avem faţă de alţii în cunoştinţe, îl pirdem pe El.
Să umblăm smeriţi pentru a fi feriţi de aceste lucruri!
Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu