Un sindrom al păcatului- BÂRFA!

Despre bârfă se vorbeşte puţin. Probabil pentru că majoritatea oamenilor bârfesc. Unora atât de mult le place, încât au făcut din asta domeniul lor favorit. Bârfesc oriunde şi despre oricine.

Bârfa este o vorbire de rău, o denigrare şi hulă, care asasinează numele bun al aproapelui. De fapt, bârfa este răutatea din noi, un aluat al reavoinţei şi al invidiei.

Dorinţa de a înnegri cu un cărbune pe toţi care trăiesc în linişte, dorinţa de a strica relaţii, de a ataca prin vorbe mârşave pe cei care nu sunt de faţă, cu scopul de a le jefui personalitatea, este o atitudine reprobabilă, abjectă şi ticăloasă.

Mult rău face bârfa în toate păturile sociale. Chiar şi între creştini există o manifestare a bârfei, care se ascunde sub haina spirituală. Cine ascultă o vorbire de rău a unui frate, poate fi sigur că, mai degrabă sau mai târziu, va fi şi el bârfit de către acela pe care l-a ascultat.

Bârfa este un păcat, împotriva căruia suntem prea puţin vigilenţi.

Un exemplu de bârfă ne este redat în Cartea Numeri cap.12. Acolo ni se spune că Maria şi Aaron au bârfit împotriva lui Moise, fratele lor. Domnul a auzit. I-a chemat pe toţi trei la cortul întâlnirii şi dintr-un stâlp de nor le-a zis: “Cum de nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?” Iar Maria s-a umplut de lepră.

Cineva propunea o zi a bârfei. Apoi 364 zile să nu mai bârfească. Această idee este bună doar pentru oamenii fără Dumnezeu. Cei născuţi din nou nu trebuie să bârfească în niciuna din cele 365 zile ale anului. Ei trbuie, aşa cum spune apostolul: “Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăşmăşie, de răutate , de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură.”(Col. 3:8).

Se spune că filozoful Diogene a fost întrebat odată, care animal sălbatic are muşcătura cea mai veninoasă? Diogene a răspuns: “Dintre animalele sălbatice – bârfitorul; dintre cele domestice – linguşitorul.”

De multe ori bârfa vine din invidie. Nu poţi accepta succesul semenului tău (fratelui tău), şi îl dărâmi pe la spate.

Instrumentul prin care se face acest lucru este limba. Iacov ne spune că: “…limba este un mic mădular şi se făleşte cu lucruri mari…este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri…întinează tot trupul. Este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.”(Iac. Cap.3).

Cuvintele bârfitorului sunt asemănate cu nişte prăjituri, care ajung până în adâncul măruntaielor. Dar ele nu numai că ucid cinstea altora, ci duce şi pe bârfitor la moarte.

“Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii; oricine o iubeşte, îi va mânca roadele.”(Prov. 18:21).

De către foarte mulţi creştini, bârfa nu este considerată printre păcatele mari. Dovadă că este prea puţin însemnată “cu fierul roşu”în discursuri. Dar ea face dezastre, strică relaţii, omoară integrităţile altora.

Închei succintele mele gânduri despre bârfă printr-un verset pe care îl amintesc cu toată dragostea: “Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru.”(Efe. 4:31).

AMIN!