Justiţia interioară

„De aceea mă silesc să am totdeauna o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.”(F.A  24:16).

În fiecare din noi există o justiţie interioară – un judecător care nu se poate mitui. Când Dumnezeu ne-a adus în existenţă, ne-a dăruit şi această lege nescrisă pe care o numim conştiinţă. Înţelepţii timpului au definit-o în multe feluri:

Socrate o numeşte glasul pe care omul îl poartă cu sine.

Aristotel – sentimentul binelui şi răului.

Ch. T. Rusell – facultatea de a deosebi binele de rău, simţ moral sau conştiinţă.

Conştiinţa este gata să ne arate binele şi răul, dar numai atunci ne putem încrede în ea când nu înşală.

Conştiinţa poate fi bună sau rea, dreaptă ori falsă, îndoielnică sau sigură. Glasul conştiinţei nu este un glas omenesc. Dacă avem o conştiinţă trează, atunci când facem fapte reprobabile şi nu ne împotrivim păcatului, conştiinţa ne mustră. Adeseori spunem că avem mustrări de conştiinţă. Dacă nu luăm seama la aceste avertizări şi reducem la tăcere glasul judecătorului nostru interior, dovedim că suntem lipsiţi de conştiinţă. Conştiinţa poate fi falsificată de interesele noastre egoiste. De aceea trebuie să o reglăm ca pe oricare element al naturii noastre pământeşti. Însă, dacă vrem să o reglăm şi să o disciplinăm, avem nevoie de o măsură etalon după care putem face acest lucru. Această măsură este „legea iubirii” descoperită în Cuvântul lui Dumnezeu.

Este imperios necesar să avem totdeauna o conştiinţă curată. Ne putem păstra curăţenia conştiinţei respectând principiile morale, înlăturând păcatul şi fiind integri faţă de Dumnezeu, nu numai în lucrurile mari, dar şi în lucrurile mici ale vieţii.

O conştiinţă instruită de Cuvântul lui Dumnezeu se va examina zilnic pentru a constata dacă a rămas în hotarele voinţei Divine. Devierile de la acest standard trebuie să le corectăm la Tronul Harului cu multă rugăciune.

Dumnezeu să binecuvânteze intelectul nostru pentru a avea totdeauna o conştiinţă curată!

Amin.