Pacea, odihna credinţei

"După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit şi nouă, prin Fiul Său." Aşa începe Apostolul Pavel epistola sa către evrei. "Vestea pe care am auzit-o de la El este că Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric. Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii şi sângele lui Isus Hristos ne curăţă de orice păcat." (1 Ioan cap. 1:5,7).

În decursul anilor, şi cu fiecare zi ce trece, Dumnezeu ne introduce tot mai mult în lumina Sa, mereu crescândă. Ne permite să aflăm tot mai multe lucruri despre admirabila Sa fiinţă, despre Domnul nostru Isus Hristos, care, "prin harul Său, a gustat moarte pentru toţi". (Evrei, cap. 2:9) Fiind copleşiţi de acest adevăr care ne cucereşte treptat întreaga noastră fiinţă, devenim conştienţi de fericirea înălţătoare a experienţelor noastre şi de dulceaţa adevăratei libertăţi cu Isus. Acesta e un har minunat. Dar, pe măsură ce îmbrăcăm toată armătura unui soldat adevărat pe câmpul Evangheliei, "forţele nopţii" se mobilizează şi dau atac după atac. Şi dacă nu dispunem de o credinţă puternică, aşa încât să ne ridice capetele pentru a putea privi peste Valea Umbrelor Morţii, la răsplata eternă, nu vom câştiga victorii.

"Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, nu a vrut să fie numit fiul fiicei lui faraon, ci a vrut, mai bine, să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire." (Evrei 11:24-26)

În decursul timpului, au fost mulţi astfel de credincioşi care au iubit pe Hristos mai mult decât viaţa lor. Se spune despre Hrisostom că a fost dus în faţa împăratului roman. Când acesta i-a spus că dacă va continua în credinţa sa, el va fi exilat, Hrisostom a răspuns: "Toată lumea este a Tatălui meu, tu nu poţi să mă exilezi nicăieri." "Dar pot să te omor", a răspuns împăratul." "Aceasta nu o poţi face", a spus creştinul, "căci viaţa mea este ascunsă cu Hristos, în Dumnezeu". "Eu îţi voi lua toate averile". "Cu plăcere", a fost răspunsul, "căci eu am asemenea averi, că nu le vei putea lua. Comoara mea este în cer, unde e şi inima mea." "Dar pot să te izgonesc de la prietenii tăi." "Niciodată. Preaiubitul meu prieten e unul şi acesta e în cer."

Nicio învingere nu e mai dulce şi nu e mai deplină în Dumnezeu decât învingerea prin credinţă. În felul acesta, arătăm că rămânem în Hristos şi ne odihnim în pacea Lui, pe care nimenea nu o poate tulbura. "Fericiţi făcătorii de pace, că ei fiii lui Dumnezeu se vor chema", au fost cuvintele pline de farmec rostite de Isus către ucenicii Săi, pe când se aflau pe coasta unui munte şi o mare mulţime venise să-L asculte. Prin cuvintele Sale îndreptate către ucenici, El a dezvăluit mulţimilor ce înseamnă cu adevărat a fi urmaş al lui Hristos.

Pentru noroade, Isus era un făcător de minuni care îi fermeca. Avea o fire atrăgătoare, un fel plăcut de a fi, vorbea cu autoritate. Era un învăţător minunat, un predicator fără seamă, omul cel mai blând şi cel mai hotărât în acelaşi timp. Pilat declară că vorbea pe un ton "uns" şi nobil. Niciodată nu s-a mai auzit un om vorbind asemenea lui. Gloatele care Îl ascultau, a căror viaţă nu era decât un mers fără niciun sens printr-o ţară pierdută, au fost atrase de acest galilean, care, acum aproape 2000 de ani, era atât de necunoscut, încât unii "îşi întorceau faţa de la El", alţii nici nu-l băgau în seamă. Mulţi îl considerau un viclean şi înşelător. Iar puţinii care-l admirau se ascundeau de aspra constituţie a legii mozaice, pe care acest Isus a venit să o transforme într-o lege a libertăţii şi a iubirii.

În ochii fariseilor, Isus nu a valorat mai mult decât un trădător venit să le strice legea, iar în ochii saducheilor, era de neconceput o înviere a morţilor predicată de Isus.

"Fericiţi făcătorii de pace..." (Matei, cap. 5)
Numai după o predare totală lui Dumnezeu, luptându-ne cu cea mai mare isteţime împotriva eului şi pretenţiilor cărnii, încredinţându-ne cu totul Domnului, ajungem la pacea pe care Isus o lasă ucenicilor Săi, zicând: "Vă las pacea, vă dau pacea Mea, nu v-o dau cum o dă lumea." (Ioan 14:27)

Sufletul care a găsit acest mister a aflat cheia comorii lui Dumnezeu. Există lucruri în viaţa aceasta care păstrează inima omului în pace desăvârşită. Încrederea copilărească în Dumnezeu este cheia acestui lucru.

Noi nu avem nevoie de o pace superficială, care să depindă numai de împrejurări; ceea ce dă valoare durabilă vieţii este acea pace care umple inima chiar în mijlocul celor mai dureroase şi amare împrejurări. Multă vreme s-a crezut, şi poate se mai crede, că Isus a fost un reformator social, venit numai ca să fie un model de viaţă spirituală ideală. Dar El este cu mult mai mult. Conform cuvintelor Apostolului Pavel, "El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc ce îi despărţea". (Efeseni, cap. 2:14) Urcând cu crucea în spate Via Dolorosa (Calea Durerii), a semnat cu însuşi sângele Său actul final al răscumpărării, devenind speranţa solidă şi sigură pentru toţi oamenii.