Omenirea

Se-nvălmăşesc pe drumul necredinţei

Popoare-ntregi cu mersul cadenţat,

Plutind naivi prin lumea neputinţei,

Lipsiţi de simţământul conştiinţei,

Se pierd în întuneric şi păcat.

Dacă încerci să le vorbeşti de starea

În care sunt ţinuţi de un rebel,

Oricât de altruistă-i abordarea

Rămân imuni, continuându-şi calea

Spre-aceaşi ţintă şi acelaşi ţel.

De şi-ar da seama omenirea,

Că existenţa sa pe-acest pământ

Are un nobil scop, şi că iubirea

Unui ceresc Părinte, e gândirea

Ce şi-a descoperit-o prin Cuvânt.

De-ar fi mai circumspecţi ar înţelege

Cum din pământ omul a fost făcut

Un chip frumos, primind rangul de rege,

Şi ascultarea i-a fost sfântă lege,

Iar Dumnezeu i-a fost pază şi scut.

A fost numit Adam, un nume hărăzit,

Căci din ţărână a fost modelat;

Din coasta lui femeie i-a-ntocmit,

Ea a fost ajutorul potrivit,

Şi într-un Paradis i-a aşezat.

Apoi le-a încercat integritatea

Spunându-le porunca s-o respecte,

Dar diavolul urând Divinitatea,

Minţindu-i le-a distrus tenacitatea

Şi i-a-ndrumat pe căile suspecte.

Aşa Adam a fost neascultător,

Căzând într-un păcat universal

Şi suportând blestemul zdrobitor

A fost un biet străin şi călător,

Prin moarte a primit verdictul său final.

Sărmanul om, lipsit de raţiune,

Cum a ajuns din rege un falit!

În Gan Eden avea o misiune,

Să se păzească de rebeliune,

Dar fostul heruvim l-a biruit.

În moarte s-ar fi dus pe veşnicie

De n-ar fi fost iubit de Dumnezeu

Care l-a scos din moarte şi robie,

Şi prin Isus i-a deschis calea vie

Spre orizonturi noi, din Universul Său.

Isus venind în lumea păcătoasă

Ca să răscumpere pe-Adam,

El a plătit pentru întreaga rasă,

Să fie ispăşită şi atrasă

La binecuvântările lui Avraam.

Dar omenirea, încă, este rece

Şi agitată între ţărmuri ca şi marea;

Insistă în desfrâu să se înnece

În lumea rea în care azi petrece,

Dispreţuindu-şi vremea şi chemarea!