IUBIREA - esenţa caracterului.

"Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zingănitor..." (1Corinteni cap. 13:1).

Oricât ne-am strădui, este imposibil a discerne bogăţiile Harului divin faţă de noi, nenumăratele binecuvântări şi îndurări care ne vin prin Domnul nostru Isus Hristos. Pentru noi, El reprezintă plinătatea întregii pregătiri pe care Tatăl o face în folosul nostru veşnic. "Dumnezeu este iubire ", şi oricine vrea să-i fie plăcut Lui trebuie să aibă ca trăsătură esenţială a caracterului său, iubirea. Nimeni nu va primi aprobarea divină sau viaţă veşnică, indiferent pe ce treaptă dacă, caracterul său nu va fi fondat şi dezvoltat în iubire. Marea problemă nu aste câtă impresie facem asupra altora cu "teologia noastră", cât de frumoşi suntem ca fiinţe fizice, cât de frumos ştim predica. Problema este, câtă iubire am zidit în caracterul nostru. Cât de mult seamănă caracterul nostru cu cel a lui Isus.

Fondul adevărat al caracterului lui Dumnezeu este iubirea, iar Domnul Isus Hristos este: "...oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui..." Noi predicăm pe Hristos, nu ca pe un filosof, nu ca pe un geniu al existenţei Sale pământeşti (deşi a fost), ci noi predicăm pe Hristos cel răstignit, pe Hristos cel ce a murit, pe Hristos cel ce a înviat, pe Isus Hristos mijlocitorul noului aşezământ prin care oamenii vor afla împăcare la Dumnezeu şi vor putea câştiga viaţa veşnică, liberi de orice durere, păcat şi moarte. "El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi." (1 Ioan cap. 2:2).

Nu de Hristos moralist are nevoie omenirea moartă în păcate, nu de rituri neputincioase inventate de convertiţi la o religie, dar nu la Dumnezeu, ci de Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Saul din Tars, devenit Pavel, a fost un apostol adevărat a lui Hristos. El a fost învinuit pe vremea lui, atât de iudei cât şi de neamuri, că predică erezii. "Ce vrea să spună palavragiul acesta?" – ziceau nişte filozofi epicurieni şi stoici adunaţi la Atena. "...pare că vesteşte nişte dumnezei străini", ziceau alţii. De aceea Pavel a fost silit să scrie Corintenilor: "Noi predicăm pe Isus cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, iar pentru neamuri o nebunie." Deşi ca purtători ai acestor veşti, suntem şi noi de multe ori catalogaţi astfel, totuşi noi suntem animaţi de cele mai bune sentimente creştineşti, care se străduiesc să ridice sus Cuvântul vieţii – atât Cuvântul Viu, pe Isus Hristos, cât şi cuvântul scris – adică Biblia.

În 1Ioan cap. 4 v 16 citim: "...Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu în el." Noi am cunoscut Dragostea lui Dumnezeu prin faptul că, Isus şi-a dat viaţa pentru noi. Şi noi trebuie să fim totdeauna dispuşi să ne dăm viaţa pentru fraţi. "Căci vestirea, pe care aţi auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe alţi." (1 Ioan 3:11). Cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe aproapele său. Scopul final al lucrurilor pe care Dumnezeu îl doreşte de la noi este dezvoltarea iubirii.

Adevărata dragoste caută în sus. Ea nu se tăvăleşte în noroiul pământului. Dragostea îşi duce sarcina fără greutate şi îndulceşte ce este amar. Dragostea este sprintenă, sinceră, evlavioasă, plăcută, veselă, credincioasă, înţeleaptă, generoasă, curajoasă, nu caută la ale sale, căci îndată ce cineva caută folosul său a căzut din dragoste.

Dragostea este prevăzătoare, smerită, dreaptă, ea nu este uşuratică, nici nu umblă după deşertăciuni, ci este trează, curată, statornică, paşnică, având mereu ochiul aţintit asupra simţurilor. Dragostea este îndelung răbdătoare şi plină de bunătăţi. Nu pismuieşte, nu se laudă, nu se umple de mândrie, nu se mânie, nu se poartă necuviincios, nu se gândeşte la rău, şi criteriul după care Dumnezeu ne apreciază dacă suntem ceva sau nu, înaintea Lui, se bazează pe gradul iubirii noastre. Prin nimic nu putem dovedi mai multă laudă înaintea Tatălui nostru ceresc, decât exersând în fiecare zi spiritul iubirii. Trebuie să avem în vedere un lucru deosebit de important, anume că: iubirea este în strânsă legătură cu toate cugetele, vorbele şi faptele noastre zilnice. A vorbi mereu despre iubire fără să facem paşi importanţi în acest domeniu, este o laudă goală şi se va dovedi spre paguba noastră. Clădirea care nu este potrivită cu temelia pe care stă, se va prăbuşi. Cine reuşeşte să aibă între oameni o stare care întrece măsura creşterii lui în ascuns cu Dumnezeu, nu va izbuti în mărturia lui.

Domnul zice în Evanghelie: "Fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit." S-a gândit Domnul că în aceste condiţii imperfecte putem deveni ca şi Tatăl? Nu, dar acesta este standardul. La acest ideal trebuie să ne raportăm. Spre această ţintă alergăm cu toţii şi orice sacrificii am face din alt punc de vedere şi nu mânaţi de iubire, nu ne sunt socotite ca sacrificii. Iubirea pusă în practică, nu înseamnă numai a dori bine cuiva, ci înseamnă a face bine tuturor oamenilor după cum avem ocazie. (Galateni 6:10). Şi acest lucru este totdeauna posibil. Căldura iubirii noastre să împrăştie mereu în jur, razele bunăvoinţei şi binecuvântărilor. Cât de mult ne putem întinde cu iubirea noastră, în aceeaşi măsură am putut pătrunde în valoarea iubirii lui Dumnezeu.

După cum Isus a fost via personificare în relaţia cu cei din jurul Său, tot aşa se aşteaptă şi de la noi să fim personificări ale iubirii în relaţia cu semenii noştri. Cuvintele Domnului: "Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc", să fie scopul nostru suprem, pentru care să fim în stare a jertfi orice scopuri şi interese. Amin!