„Tu mă
înconjori pe dinapoi şi pe dinaunte, şi-ţi pui mâna peste mine.” (Ps. 139:5).
Oricare dintre copiiii lui Dumnezeu este îndreptăţit să spună cuvintele
psalmistului: „Tu mă înconjuri pe dinapoi şi pe dinainte şi-ţi
pui mâna peste mine.” Simţim acest lucru în fiecare zi a existenţei
noastre, dar mai ales în timpurile marilor necazuri.
Uneori vărsăm multe lacrimi. Ni se pare că „sabia” s-a împlântat prea adânc
şi nici o durere nu-i ca durerea noastră. Dacă El trebuie să ne mustre, atunci să ne supunem. Să nu uităm că
lucrarea Lui de mustrare trece prin inima de Tată. Această legătură
fundamentală dintre Tatăl ceresc şi fiul Său de pe Pământ, are la bază sângele
de la Calvar.
Cei cărora le merge bine astăzi, din toate punctele de vedere, trebuie să
simtă compasiune faţă de cei ce trec prin suferinţe, pentru că mâine s-ar putea
întâmpla ca necazul să-şi găsească o portiţă şi la ei. Să nu speculăm şi să nu
judecăm din ce cauză vine peste cineva o succesiune de necazuri. Acest lucru
este între individ şi Tatăl său.
Dumnezeu este, infinit, mai înţelept ca fiii oamenilor. El procedează cu
noi pe căi ascunse. Nu-l putem urmări în toate căile Lui, dar are numai gânduri
de dragoste şi pace pentru noi.
Când o „piatră” este cioplită aici jos în jos, în valea umbrei morţii,
procesul e dureros, dar „El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte
bucuros pe copiii oamenilor.”(Plângeri 3:33).
Atâta vreme cât stăm în legământ cu Dumnezeu, avem din partea Lui o
părintească ocrotire, iar furtunile ce dau peste noi ne duc mai aproape de
casă. Ele ne confirmă că suntem copii legitimi ai lui Dumnezeu. Chiar dacă
uneori presiunea mâinilor Sale ne doare cumplit, să nu ne împotrivim „Olarului”
care vrea să ne facă vase de cinste, frumoase şi folositoare.
Numele Lui să fie binecuvântat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu