Trenul vieţii

Suntem în plină călătorie spre punctul terminus al vieţii. Comparaţia vieţii cu o călătorie într-un tren pare a fi banală, dar este destul de sugestivă.

Trenul vieţii aleargă mereu. Prin faţa ochilor noştri defilează oraşe, munţi, câmpii, poduri, tunele, semnale, macazuri etc. Poate că nu demult am trecut printr-un tunel întunecos; moartea cuiva drag, un accident, o boală, o decepţie etc. Trenul a încetinit un pic, apoi şi-a reluat mersul normal.

În staţii coboară mulţi călători, iar alţii se urcă. Unii din cei care coboară lasă în vagoanele trenului averi, situaţii excelente, relaţii, cunoştinţe etc. Dar au luat cu ei la coborâre povara păcatelor, dacă nu s-au pocăit în timpul călătoriei. Să nu aşteptăm oprirea finală pentru a rezolva această chestiune.

S-ar putea întâmpla să fie prea târziu!

          Soldat în luptă

Dacă vrei să fii în oastea Domnului Isus Cristos,

Să te lupţi ca un viteaz şi să fii victorios,

Îmbracă-ţi ca un soldat armătura potrivită

Ca Domnul să te păstreze în armata de elită.

Mijlocul să-ţi fie-ncins cu-adevărul din Scripturi,

Ca să fii ferit în luptă de meschine-nvăţături,

Evanghelia să-ţi fie obiectul muncii tale

Şi apără-ţi conştiinţa de ideile banale.

Când maleficele duhuri vor ochii de la distanţă,

Platoşa neprihănirii să îmbraci ca siguranţă;

Şi în picioarele tale să-ţi i-ai râvna „veştii bune”

Ca să croieşti cărări drepte când te afli-n misiune.

Peste toate să-ţi i-ai scut credinţa biruitoare,

Care te va apăra de săgeţi otrăvitoare.

Având coiful pus pe cap, toate-ţi vor fi protejate,

Duhurile răutăţii vor fi neutralizate.

Să ai cu tine Cuvântul, sabia Duhului Sfânt,

Că tu lupţi lupta credinţei, înrolat prin legământ.

Fii vigilent şi veghează, roagă-te stăruitor ,

De pe câmpul de bătaie să te-ntorci învingător!

Primejdia lăcomiei

Numesc acest subiect „primejdia lăcomiei” şi nu „păcatul lăcomiei”, deşi cred că lăcomia este un păcat. Nici un lacom de avere – ne spune Cuvântul – nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Lăcomia spurcă pe om. (Marcu 7:20-23).

Lăcomia este o poftă exagerată pentru orice lucru. O dorinţă necumpătată pentru a câştiga averi, ranguri, poziţii sociale ori eclesiastice. Multe texte ale VT vorbesc despre lăcomie: Exod 18:21; Iov 20:21,22; Prov. 1:19, 28:16; Isaia 57:17. La fel în NT găsim texte ce se referă acest lucru: Efeseni 5:5; Tit 1:7; etc.

Pentru a ilustra cât mai pe înţeles această „pecingine”, această „boală contagioasă”, care este lăcomia, fac un drum până la Avram, când locuia la Betel. Avram s-a simţit bine acolo, dar credinţa lui i-a fost aspru încercată de foametea care a venit, destul de repede, peste Canaan. Avram ar fi putut zice: Acesta este Canaanul, ţara promisă în care curge lapte şi miere? Uite ce foamete a venit. Această ţară nu poate fi comparată nici măcar cu Haldea mea natală. Oare am greşit eu undeva, că Dumnezeu nu şi-a putut ţine promisiunea? Astfel de gânduri s-ar fi putut naşte în inima lui Avram. Dar, nu! El nu a pus nici un moment la îndoială Înţelepciunea lui Dumnezeu, ci s-a dus mereu spre sud până a ajuns în Egipt.

Nu ni se spune dacă pelerinajul în Egipt a fost după voia lui Dumnezeu. Ştim, însă, că acolo Avram a avut necazuri. Sarai era o femeie frumoasă şi Avram şi-a dat seama că Faraon o va pofti, iar el va fi omorât. A propus nevestei sale să spună că este sora lui. Acest lucru a fost o greşeală. Deşi în această greşeală Avram a dovedit lipsă de credinţă, prin mustrarea primită de la Faraon, el s-a întărit în credinţă, iar mai târziu devine prietenul lui Dumnezeu.

La fel şi noi, când greşim şi un frate ne atrage atenţia s-au chiar ne mustră, dacă suntem înţelepţi, acest lucru nu ne va supăra, ci ne va face mai atenţi.

După un timp Avram se întoarce din Egipt în Canaan şi merge mai întâi la Betel, acolo unde a fost cortul său la început. Biblia ne spune că la altarul pe care-l făcuse mai înainte, Avram a chemat Numele Domnului.

În Egipt Avram s-a îmbogăţit mult, la fel şi nepotul săun Lot. Ei locuiau împreună. Deşi pământul Canaanului era fertil, turmele de oi şi cirezile de vite erau prea multe şi era prea greu să mai locuiască împreună. Adeseori păstorii se certau. Este deosebit de sugestiv felul în care Avram a potolit aceste certuri.

În loc să lase ca certurile dintre servitori să crească, lucru ce putea dăuna şi relaţiei cu nepotul său, el a preferat mai bine despărţirea. Nu a ales cel dintâi unde să plece, deşi era întemeiat dreptul acesta pe faptul că Dumnezeu i-a promis lui toată ţara şi nu nepotului său Lot. La fel, Avram era mai bătrân şi ar fi avut prioritate. Dar el nu a fost un lacom. Avea credinţă puternică în Dumnezeu că toate le face spre folosul său şi îi va da ţara seminţiei lui , aşa cum a promis. Şi într-adevăr această întâmplare afost o binecuvântare pentru Avram.

„Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte.”(Prov. 10:22).

În Egipt, Lot a prins gustul luxului, iar când s-a ivit oportunitatea alegerii a ales Valea Iordanului, care semăna cu pământul roditor al Egiptului. Poate că în lăcomia lui a vrut să-l întreacă pe unchiul său cu averea. Şi-a întins corturile până la Sodoma, o cetate aşezată în câmpia Sidimului, devenită simbol a stricăciunii. Valea Sidimului se mai numea şi valea demonilor. În această vale era aşezată Sodoma.

Privită din punct de vedere lumesc, alegerea pe care a făcut-o Lot pare a fi înţeleaptă, dar ea a fost neânţeleaptă din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

Nu putem spune că Lot era un om rău, căruia să-i fi plăcut nelegiuirea Sodomei şi pe acest considerent să fi făcut alegerea. Dimpotrivă, Scriptura ne vorbeşte despre „…neprihănitul Lot”, cum el îşi chinuia viaţa în mijlocul Sodomiţilor stricaţi.(2Petru2:7).

Dacă nu a fost un om rău, ne întrebăm: Care a fost cauza unei alegeri spre nefericirea lui şi a familiei sale?

Nu putem şti sigur, dar se pare că mintea lui lumească, lăcomia de a avea cât mai multă avere, posibil ca să placă nevestei şi fetelor sale, l-au făcut ca să aleagă luxul.

Printre cei care azi se pretind poporul lui Dumnezeu, se găsesc unii în starea lui Lot. Îşi aleg felul de viaţă creştină după priceperea minţii lor, conform intreselor pe care le au. Fac compromisuri. Lăcomia îi doboară.

Învăţătura pentru noi din această lecţie este, să urmăm pilda lui Avraam şi nu a lui Lot.

În cei doi sunt reprezentate două clase de creştini. Creştini cu mintea naturală, ca Lot şi creştini cu mintea spirituală, ca Avraam.

Despărţirea dintre ei nu a fost aparenta ceartă dintre păstori. Această ceartă putea fi aplanată uşor.

Pentru Avram, această ceartă a fost o minunată ocazie de a-şi arăta puterea credinţei şi nivelul moralităţii sale înalte la care credinţa ridică pe credincios. Pentru Lot a fost ocazia de a-şi arăta viaţa lumească a inimii sale.

Nu cearta a produs viaţa lumească în Lot şi nici credinţa în Avram; cearta doar a scos la iveală ce fiecare avea în inimă.

Lot umbla prin vedere şi lăcomia inimii sale l-a făcut să aleagă. Dar Avram a umblat prin credinţă şi n-a permis inimii sale să aleagă. Pentru el a ales Dumnezeu.

Privind la aceast episod al vieţii  celor doi, putem învăţa multe la timpul nostru. Trăirea frăţească ne arată că într-o adunare sunt atât caractere Avraam, cât şi caractere Lot.

Toţi ne ospătăm din belşug la „mesele noastre de dragoste”. Toţi credem că suntem bogaţi, din punc de vedere spiritual. Bogăţia, însă, poate fi un factor de despărţire. Despărţirea dintre Avram şi Lot a avut la bază o motivaţie materială. Despărţirile dintre fraţi au motivaţii spirituale şi sunt foarte dureroase.

Darurile pe care Domnul ni le-a dat, nu le-a dat cu scopul ca ele să producă despărţiri, ci le-a dat ca prin ele să ajungem „toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei, la starea de om mare, la înălţimea plinătăţii lui Cristos.

Atunci când darurile nu sunt întrebuinţate conform înţelepciunii de sus, pot fi motive de ceartă.

Trebuie să sesizăm şi un alt aspect: Lot nu s-a despărţit de Avram pe când se aflau amândoi în Egipt. Egiptul este lumea. Imediat ce părăsim lumea şi venim la Isus încep probele.

Nimic nu ne probează mai bine ca iubirea frăţească pe care o arătăm în discuţiile cu fraţii.

Suntem lacomi să ne poziţionăm deasupra altora. Ne guvernează egoismul.

Legile lăcomiei sunt foarte perfide. Acţionează în toate domeniile.

Lot a văzut şi apoi a ales, Avram a crezut pe Dumnezeu şi a lăsat să aleagă pentru el.

Atât în Biblie cât şi în zilele noastre întâlnim multe exemple de lăcomie. Să ne ferim de acest păcat. Noi să avem lăcomia pe care o avea David: „Deschid gura şi oftez, căci sunt lacom după poruncile Tale.”(Ps. 119:131).

AMIN!

Veşnica ocrotire

„Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinaunte, şi-ţi pui mâna peste mine.” (Ps. 139:5).

Oricare dintre copiiii lui Dumnezeu este îndreptăţit să spună cuvintele psalmistului: „Tu mă înconjuri pe dinapoi şi pe dinainte şi-ţi pui mâna peste mine.” Simţim acest lucru în fiecare zi a existenţei noastre, dar mai ales în timpurile marilor necazuri.

Uneori vărsăm multe lacrimi. Ni se pare că „sabia” s-a împlântat prea adânc şi nici o durere nu-i ca durerea noastră. Dacă El trebuie să ne mustre, atunci să ne supunem. Să nu uităm că lucrarea Lui de mustrare trece prin inima de Tată. Această legătură fundamentală dintre Tatăl ceresc şi fiul Său de pe Pământ, are la bază sângele de la Calvar.

Cei cărora le merge bine astăzi, din toate punctele de vedere, trebuie să simtă compasiune faţă de cei ce trec prin suferinţe, pentru că mâine s-ar putea întâmpla ca necazul să-şi găsească o portiţă şi la ei. Să nu speculăm şi să nu judecăm din ce cauză vine peste cineva o succesiune de necazuri. Acest lucru este între individ şi Tatăl său.

Dumnezeu este, infinit, mai înţelept ca fiii oamenilor. El procedează cu noi pe căi ascunse. Nu-l putem urmări în toate căile Lui, dar are numai gânduri de dragoste şi pace pentru noi.

Când o „piatră” este cioplită aici jos în jos, în valea umbrei morţii, procesul e dureros, dar „El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor.”(Plângeri 3:33).

Atâta vreme cât stăm în legământ cu Dumnezeu, avem din partea Lui o părintească ocrotire, iar furtunile ce dau peste noi ne duc mai aproape de casă. Ele ne confirmă că suntem copii legitimi ai lui Dumnezeu. Chiar dacă uneori presiunea mâinilor Sale ne doare cumplit, să nu ne împotrivim „Olarului” care vrea să ne facă vase de cinste, frumoase şi folositoare.

Numele Lui să fie binecuvântat!

       BIBLIA

Carte sublimă !

Ce-ai luminat cărarea tinereţii mele,

Şi-ai hărăzit sens nou unei vieţi rebele,

Când te-am pătruns cu adevărat

Şi te-am gustat,

M-ai fascinat,

Eşti candela ce luminează noapte de păcat.

Creeaţie cerească !

Atunci când ţi-am privit umil înfăţişarea

N-am înţeles consemnul şi chemarea ;

Citirea ta m-a captivat,

Am repetat

Stupefiat

Şi-am constatat că reprezinţi Cuvântul întrupat.

Şoaptă Divină!

Duh de viaţă în trupul nostru efemer,

Eşti oglindirea slavei plină de mister,

Tu eşti cerescul har,

Nepreţuit mărgăritar

Primit în dar,

Prin tine îl vedem pe Domnul pe Calvar.

Speranţă vie !

Izvor de binecuvântări şi mângâieri,

Standardul inflexibil al nepermiselor schimbări,

Eşti un Cuvânt nemuritor

De viaţă dătător ;

Eu sunt un călător,

Mi-ai spus s-aştept pe Domnul şi eu aştept cu dor.

Indispensabila odihnă

Fiecare creştin are nevoie de odihnă. Odihnă trupească pentru recreere.

Isus a spus odată ucenicilor care erau obosiţi: “Veniţi singuri la o parte într-un loc pustiu şi odihniţi-vă puţin.”(Marcu 6:31).

Orice lucru nedesăvârşit are nevoie de odihnă. Inclusiv pământul. Aşa a hotărât Dumnezeu. Vă amintiţi despre anul sabatic pe care trebuiau să-l respecte evreii?  Încetau lucrul pământului timp de un an pentru ca el să se odihnească.

După odihnă ne refacem fizic. Suntem mai viguroşi, cu forţe proaspete.

Spre deosebire, însă, de această odihnă trupească, căpătată prin recreere şi somn, noi avem nevoie de odihnă spirituală. Cea mai bună recreere , în acest domeniu, este relaţia şi comuniunea noastră cu Dumnezeu.

Când Domnul zice: “Rămâneţi în Mine”- aceste cuvinte ne transmit ideea de odihnă, de linişte. Odihnă, însă, nu se capătă prin inactivitate. Făgăduinţa odihnei este legată de chemarea la lucru. “Luaţi jugul Meu…”(Matei 11:29).

Dacă evreilor le-a fost dată, prin Lege, o zi din şapte ca să se odihnească, pentru creştini toată viaţa lor de umblare în urmele Mântuitorului este o odihnă; odihnă în făgăduinţele lui Dumnezeu. “Deci, fiindcărămâne ca să intre unii în odihna aceasta, şi pentru că aceeia cărora li s-a vestit întâi vestea bună n-au intrat în ea, din pricina neascultării lor, El hotărăşte din nou o zi: “Astăzi” – zicând în David, după atâta vreme, “Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile.” (Evrei 4:5,6).

Avem nevoie de odihnă trupească pentru a încetini procesul degradării noastre fizice, dar mai presus de aceasta avem nevoie de odihnă spirituală.

Bucuria vieţii spirituale este direct proporţională cu odihna pe care o avem în Cuvântul Său. Această odihnă este indispensabilă.

Domnul fie binecuvântat!

           

Dreptul de întâi născut

Subiectul în jurul căruia vreau să gravitez puţin astăzi, se referă la pierderea dreptului de “ întâi născut”, prin vinderea lui.

Toţi credincioşii care au făcut un legământ cu Dumnezeu sunt expuşi la acest lucru.

Când vorbim despre dreptul de întâi născut, ne gândim cu toţii la întâmplarea dintre Iacov şi Esau, fii lui Isaac. Acesta este un exemplu foarte bun. “Tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră . . .” (Rom. 15:4). Dar dacă limităm acest lucru doar la episodul de acolo – este prea puţin pentru noi.

Nu întâmplător Dumnezeu în planul Său a legiferat dreptul de întâi născut. Primul născut era întâiul în vrednicie, întâiul în putere, întâiul în faimă, întâiul în măreţie, întâiul în slavă, întâiul în frumuseţe.

Când Moise binecuvintează pe copiii lui Israel, înainte de moartea lui, zice despre Iosif: “Ţara lui va primi de la Domnul, ca semn de binecuvântare, Cel mai bun dar al cerului, roua, Cele mai bune ape care sunt jos, . . . El are frunuseţea întâiului născut al taurului . . .” (Deut. 33:13,17.)

În ochii lui Dumnezeu întâiul născut, nu numai dintre oameni ci chiar dintre animale, era foarte valoros. “Orice întâi născut este al Meu, chiar orice întâi născut de parte bărbătească din turmele de vaci sau de oi. Să răscumperi cu un miel pe întâiul născut al măgăriţei; iar dacă nu-l răscumperi, să-I frângi gâtul. Să răscumperi pe orice întâi născut al fiilor tăi; şi să nu te înfăţişezi cu mâinile goale înaintea Mea.”(Exod. 34:19,20).

Orice întâi născut al animalelor trebuia adus de jertfă. Întâiul născut dintre oameni putea fi răscumpărat, precum şi întâiul născut dintre dobitoacele necurate, dar nu putea fi răscumpărat întâiul născut al animalelor curate. (Exod 13:13, Numeri 18:17).

Dreptul de întâi născut se poate pierde, fie prin vânzare (vezi Esau), fie prin a fi luat şi dat altuia. (1Cronici 5:1).

Să ne aducem aminte ce valoare mare au avut întâii născuţi ai evreilor din Egipt. Datorită lor toată naţiunea lui Israel a fost eliberată din robia Egiptului.

Să ne aducem aminte cum Dumnezeu a ales pe Israel dintre toate popoarele şi l-a făcut întâiul Său născut. (Deut. 26:16-19).

Aşa cum Israel a fost recunoscut ca întâi născut dintre toate popoarele pământului, tot aşa în epoca evanghelică cei ce formează Eclesia lui Dumnezeu sunt întâi născuţi faţă de lume.

Apreciem înţelepciunea lui Dumnezeeu care ne-a dăruit în acest sens, pentru învăţătura noastră, un tablou semnificativ a celor doi fraţi, Iacov şi Esau.

Iacov este cunoscut sub numele de Israel, popor deosebit al lui Dumnezeu, moştenitorul făgăduinţelor făcute lui Avraam. Urmaşii lui Esau au fost Edomiţii – triburi din arabia.

Când copiiii se zbăteau în pântecele mamei lor, Rebeca nedumerită s-a dus să întrebe pe Dumnezeu despre acest lucru. (Gen. 25:23).

În acest verset putem admira cu toţii atotştiinţa lui Dumnezeu care cunoaşte desfăşurarea lucrurilor înainte de începutul lor. El a văzut că cei doi copii sunt caractere deosebite.

Esau a devenit un vânător iscusit, avea tăria întâiului născut, era bine văzut de toţi, fiindcă era moştenitorul unei părţi îndoite din averea tatălui său. – după cum era legea evrească. (Deut. 21:15-17). În schimb Iacov era un copil de casă, un copil liniştit, iubit de mama sa – Rebeca. Isaac iubea mai mult pe Esau, pentru că mânca din vânatul lui.

Se spune despre Esau că era un om violent, sălbatic, avea ochi ca de vultur şi arcul său niciodată nu a dat greş. S-a asociat cu popoarele păgâne şi puţin îl interesa de Dumnezeul părintelui său Isaac, şi mai puţin , de legământul bunicului său Avraam. A dat prea puţină valoare dreptului de întâi născut.

Pe de altă parte, Iacov moştenise pe Isaac şi avea dragoste pentru făgăduinţele lui Dumnezeu. Îl durea mult faptul că nu el va fi moştenitorul acestor făgăduinţe. Iacov tânjea după binecuvântarea lui Dumnezeu. Credem că mama sa, Rebeca, i-a spus despre profeţia – că cel mai mare va fi slujitorul celui mai mic – şi acest lucru a putut aduce lui Iacov o rază de speranţă. Medita mereu cum să cumpere de la Esau dreptul de întâi născut.

Această ocazie a venit când fratele său s-a întors de la vânătoare flămând.

Între ei a avut loc un dialog. (Gen. 25:30-34). Esau nu a conştientizat legătura dintre dreptul de întâi născut şi moştenirea pe care trebuia să o primească de la tatăl său.

Isaac nu ştia nimic despre această tranzacţie. Când a îmbătrânit a chemat pe Esau să-I dea binecuvântarea. Esau a acceptat fără să-l anunţe pe Isaac că el şi-a  vândut dreptul de întâi născut fratelui său Iacov.

Rebeca şi-a adus aminte de făgăduinţa – cel mai mare va sluji celui mai mic -  şi văzând că Esau nu-şi aminteşte că şi-a vândut dreptul de întâi născut şi nu renunţă la binecuvântare, împreună cu Iacov s-au hotărât să-l înşele pe Isaac.

Ştim cu toţii cum s-au petrecut lucrurile. Isaac după un moment de ezitare i-a dat lui Iacov binecuvântarea.

Când a aflat Esau acest lucru – a scos nişte ţipete – ne spune Gen. 27:34 şi a implorat pe Isaac să îl binecuvinteze şi pe el.

Isaac şi-a dat seama cum s-au petrecut lucrurile şi a zis: “Fratele tău a venit cu vicleşug şi ţi-a luat binecuvântarea, vei trăi din sabia ta şi vei sluji fratelui tău, dar când te vei răscula vei scutura jugul lui de pe gâtul tău.”

Esau s-a aprins de ură împotriva lui Iacov şi zicea: “Zilele de bocet pentru tatăl meu sunt aproape, iar apoi am să ucid pe fratele meu Iacov.”

Aceste intenţii ale lui Esau au speriat-o şi pe Rebeca. Ea l-a sfătuit pe Iacov să fugă pentru un timp din faţa lui Esau, să-şi facă propria lui avere şi să lase moştenirea lui fratelui său. Rebeca şi Iacov  au dat mai multă valoare binecuvântării primite, decât moştenirii averii părinteşti.

Iacov cu credinţa în făgăduinţa lui Dumnezeu a plecat în Mesopotania, în ţinutul Padam Aram, la bunicul său Betuiel, unde a slujit unchiului său Laban pentru ai da de nevastă o fată a lui, care îi

era verişoară.

Prin acest gest pe care l-a făcut Iacov, de a pleca în Padam Aram să-şi caute o soţie, el a împlinit o poruncă a lui Isaac care a zis: “Să nu-ţi iei  nevastă dintre  fetele lui Canaan.”(Gen. 28:6).

În drum spre Haran, îngerul lui Dumnezeu I s-a artat lui Iacov în vis şi i-a repetat promisiunea făcută lui Avraam şi Isaac. Când Iacov s-a trezit din somn a zis: “Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor.” (Gen. 28:17).

La timpul nostru şi probabil în toată vârsta evanghelică a existat o dilemă în privinţa învinovăţirii ori a dezvinovăţirii lui Iacov şi a mamei sale pentru că au minţit pe Isaac. Deşi credem că Dumnezeu nu aprobă astfel de căi, totuşi noi nu ne putem permite să criticăm întâmplarea de atunci. Biblia nu arată că Dumnezeu l-a învinuit pe Iacov pentru gestul său, nu l-a mustrat şi nu l-a pedepsit. Şi dacă Dumnezeu nu spune nimic despre un lucru, este înţelept ca nici noi să nu spunem nimic, să nu riscăm a măsura cu măsurile noastre pământeşti.

Unii încearcă să spună că probele şi greutăţile prin care a trecut Iacov, slujind la Laban, ar fi fost pedepse divine. Dar ştim din scripturi, “Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.”(Evre 12:6).  Aşa s-a întâmplat şi aşa se întâmplă cu toţi copiii lui Dumnezeu care trec prin încercări. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu şi-a retras favoarea de la noi, dimpotrivă, necazurile noastre sunt semne ale dragostei Sale, prin care pregăteşte pe copiii Săi pentru incomparabila măreţie şi binecuvântare din viitor.

Apostolul se referă la vinderea dreptului de întâi născut, spunând evreilor: “Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut.” (Evrei 12:16).

Esau a fost socotit un om lumesc, care s-a asociat cu păgânii, lua parte la petrecerile lor, neapreciind lucrurile viitoare.

Noi astăzi putem să spunem că Isus a murit şi pentru el, şi jertfa de Răscumpărare îi va da dreptul să se trezească din somnul morţii şi pe baza credinţei va avea posibilitatea să beneficieze de binecuvântările restatornicirii.

La timpul nostru întâlnim mulţi oameni fireşti, de tipul lui Esau, pe care nu-I interesează lucrurile spirituale. Noi nu ştim toate lucrurile care au dus la această stare. Să nu-i osândim, dimpotrivă, să-i privim cu simpatie şi compătimire. Poate că s-au născut aşa, poate că domeniul în care au trăit i-a coborât la un nivel destul de jos pe scara degradării. Nu ştim!

Noi trebuie să apreciem harul lui Dumnezeu făcut nouă, că ne-a născut cu o inimă mai bună. Ne-a făcut să apreciem dreptul de întâi născuţi primit pe baza jertfei Domnului nostru de pe Golgota. Să nu îl vindem!!! Nimic din lumea aceasta nu echivalează cu acest preţ.

Lumea nu are un astfel de drept, de aceea nici nu-l poate vinde. “Toată lumea zace în păcat.”

Afirmaţiile ap. din Evrei 12:16 – se adresează celor care au scăpat de robia păcatului, fiind socotiţi îndreptăţiţi prin sângele de mare valoare a Domnului Isus. Ideea care reese din argumentaţia apostolului este că, e posibil ca în casa credinţei să fie reprezentaţi amândoi fiii lui Isaac. Făgăduinţa lui Avraam stă la dispoziţia tuturora. Unii o vor cîştiga, iar alţii o vor pierde.

Esau a mâncat cu poftă – dar a fost o singură mâncare. Prea mică valoare pentru a achivala un drept de întâi născut.

Uneori şi noi suntem luaţi prin surprindere şi gândim ori poate chiar procedăm ca Esau. Poate că vrem să împăcăm lumea, făcând câte un mic compromis, considerând că nu afectează interesele noastre spirituale. Dar atunci, aproape pe neobservate, schimbăm brâul de curea cu care a fost încins Ilie, cu haina pe care ne-o oferă Ahab şi Izabela.

Să nu ne coborâm în Egipt nici măcar pentru un ceas! Riscăm să rămânem împingând la carăle lui Faraon.

Fericiţi sunt cei care ca şi Iacov renunţă la moştenirea lumească de dragul făgăduinţelor lui Dumnezeu. Nefericiţi sunt cei care iubesc lumea pentru a se bucura de plăcerile ei, pentru a atinge scopuri egoiste, moşteniri pământeşti. Prin această atitudine este posibil să-şi vândă dreptul de întâi născuţi.

 Să nu facem tranzacţii de care să ne fie ruşine cândva!

Să nu dăm moştenirea eternă pentru un “blid” de fericire trecătoare!

Doresc ca Dumnezeul nostru căruia îI sujim, să ne dea putere ca să ajungem cu bine în “Canaan”, în ţara călătoriilor sfinte.

AMIN!