Păţitul Iov

Bogatul Iov din ţara Uţ,

Un om cu vază-n răsărit,

Este modelul de răbdare

Integru şi neprihănit.

El se temea să facă rău

Şi respecta pe Cel Prea Sfânt,

Iar Domnul l-a numit curat

Cum nu e nimeni pe pământ.

Satana a dorit să-l piardă,

Să-i vină omului de hac,

Crezând că Iov o să blesteme

Când va ajunge un sărac.

Domnul i-a permis lui Satan

Să-i fure orice avuţii,

Iar Iov şi-a sfâşiat mantaua

Văzându-se lipsit de fii.

Dar nu a blestemat pe Domnul,

Ştia că este din pământ,

Gol a venit în existenţă

Şi gol va merge în mormânt.

Satan a fost nemulţumit

Că planul său a eşuat,

Iar Iov a rămas demn în toate

Şi n-a putut fi-ngenuncheat.

Atuncea fostul heruvim

Îi zice Creatorului

Că Iov Îl va blestema-n faţă

Dacăl va da pe mâna lui.

Iată ţi-l dau, dar cruţă-i viaţa,

Satan credea c-a reuşit

Să-i frângă lui Iov rezistenţa

Şi Dumnezeu va fi hulit.

A fost lovit cu boală grea

Din creştet până în picioare,

Dar Iov a rămas neclintit,

Crezând într-o răscumpărare.

L-au vizitat nişte prieteni,

Dar toţi l-au decepţionat;

Spuneau că el e vinovatul

De tot ce i s-a întâmplat.

Iov respecta pe Domnul slavei,

Dar nu-nţelegea un aspect,

De ce Stăpânul veşniciei

Îl pedepseşte pe nedrept?

Voia să îl privească-n faţă,

Să-i spună că nu-i vinovat,

Că-n toate a făcut dreptate

Iar azi e aspru încercat.

Dar Domnu-i răspunde lui Iov,

Vorbind din mijlocul furtunii:

De ce întuneci planul Meu

Şi-asculţi de glasul raţiunii?

Încinge-te ca un viteaz

Şi să-Mi răspunzi de ai ştiinţă,

Unde erai tu când pământul

Prindea contur să ia fiinţă?

Ştii cine i-a pus temelia

Şi i-a fixat un diametru?

Ştii cine a întins frânghia

Ca să-i măsoare perimetru?

Ai poruncit tu dimineţii

Şi zorilor când să răsară;

Pământul să îl învelească

Într-o lumină boreală?

Ai fost tu la porţile morţii?

Cămări de grindină bizare,

Eu le-am păstrat pentru război

Şi pentru vremi de strâmtorare.

Cunoşti tu legile cereşti?

Ştii tu să cârmuieşti planete?

Răspundem dacă ai acces

La adâncimile secrete!

Tu ai vorbit nesăbuit,

Mustrând pe Cel Atotputernic,

Ai vrut să-mi nimiceşti dreptatea

Şi să te scoţi pe tine vrednic.

Iov s-a retras atunci în sine

Şi-a spus: „Îmi pun mâna la gură

Că-n faţa măreţiei Tale

E cu păcat orice făptură.

Urechea mea doar auzise

Mereu vorbindu-se de Tine,

Acuma Te-am văzut cu ochii,

Mă-nclin şi mă scârbesc de mine.

La fel şi noi suntem robi răi,

Oricât am fi de-mplinitori,

Oricât răbdăm noi în viaţă,

Plătim doar ce suntem datori.

               Tablleta XIII

„De aceea să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Cristos şi să mergem spre cele desăvârşite…”(Evrei 6:1).

Voia lui Dumnezeu cu privire la noi este sfinţirea noastră. Credinciosul care a fost acceptat în rândurile poporului Său, trebuie să crească mereu în avuţii spirituale şi să treacă de la starea copilăriei la maturitate. Maturitate în gândire, maturitate în cunoştinţă, maturitate în aprecierea voinţei divine. Trecerea de la copilărie în credinţă la maturitate în credinţă este un proces normal, aşa cum se dezvoltă omul fizic. Legea dezvoltării este decisivă, atât în creaţie cât şi în domeniul spiritual. Credinciosul trebuie să treacă de la poziţia de prunc în Cristos la ceea de tânăr în Cristos, iar apoi la poziţia de om matur.

Dacă nu are loc această transformare în viaţa unui creştin, există o cauză negativă care îi opreşte dezvoltarea. Dacă cineva devine „greoi la pricepere”, aceasta dăunează creşterii lui. Pentru un copil în credinţă, născut de curând, alipirea de alte forme religioase şi nu de credinţa adevărată vestită prin Evanghelie, este cauza stagnării sale.

În primii ani ai vieţii noastre creştineşti am simţit multă linişte şi pace sufletească. Dar pe măsură ce anii au trecut şi s-a lărgit cercul cunoştinţelor noastre în domeniul spiritual, am observat că, această linişte de început a fost o linişte şi pace mărginită. Pacea dulce a inimii şi liniştea sufletească am simţit-o mai târziu, când s-a întărit pacea noastră cu Dumnezeu ca urmare a măsurii de iubire tot mai mare pe care am primit-o în urma creşterii noastre în Cristos. Se poate întâmpla ca un creştin după multă creştere şi multă petrecere cu fraţii, să poată rosti discursuri şi să vorbească frumos în public, dar arta oratoriei nu îl face matur în credinţă. Acest lucru se poate vedea adeseori printre fraţi. Maturitatea în credinţă presupune o viaţă de încredere şi continuă ascultare, o viaţă de rudenie personală cu Dumnezeu. O astfel de viaţă, de intimitate sfântă, este dată numai sfinţilor, numai acelora care duc o „viaţă  ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.” Chiar dacă cineva s-ar putea lăuda că a ajuns matur în credinţă, nu se poate lăuda că în fiecare zi trăieşte pe înălţimile cerute de legea Divină. Stau împotriva noastră mulţi duşmani şi în primul rând eul nostru care încearcă să ne întoarcă la calea vechiului obicei. Să nu oprim lupta, nici măcar pentru un ceas, să nu dăm nicio palmă din terenul ce odată l-am câştigat. După ce ne-am golit inima  de apele noroioase ale tradiţiilor şi deşertăciunii şi le-am umplut la Fântâna Adevărului, să fim vigilenţi la manevrele înşelătoare ale lui satan.

Odihnindu-ne în făgăduinţele lui Dumnezeu vom ajunge la o pace desăvârşită şi o linişte a inimii în toată călătoria noastră către munţii cei sfinţi. Cheia acestei stări este maturitatea credinţei noastre.

Să ne silim a creşte în fiecare zi în har şi cunoştinţă ca să putem ajunge, în inimă şi voinţă, la starea plinătăţii lui Cristos.

Domnul să fie lăudat!

Amin.

             Păstorul cel bun

„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi.”(Ioan 10:11).

Un păstor, ca să fie numit „bun”, trebuie să-şi îndeplinească cu dragoste şi devotament slujba de păstorire.

Niciun om nu are dreptul să-şi însuşească slujba de păstor al unei adunări, nici să o fi primit de la oameni, dacă nu este chemat de Dumnezeu. S-a dovedit că singurul Păstor bun a fost Domnul nostru Isus Cristos. Un păstor bun îşi dă viaţa pentru oile sale. Aşa a făcut Domnul nostru.

Când Samuel, judecătorul lui Israel, a luat cornul cu untdelemn şi s-a dus la Isai, Betleemitul, ca să ungă pe unul din fiii săi Împărat a lui Israel, niciunul din cei şapte fii trecuţi prin faţa lui nu au fost aleşii Domnului. Atunci a sosit de la câmp, unde „păştea oile”, al optulea fiu. „Era un tânăr cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţă frumoasă. Domnul a zis lui Samuel: „Scoală-te şi unge-l, căci el este..” Era David şi Duhul lui Dumnezeu a venit peste el chiar din ziua aceea. Mai târziu Dumnezeu îi spune lui David: „Te-am luat de la păşune, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul Meu, peste Israel.”(2Sam 7:8).

Poporul lui Israel era poporul lui Dumnezeu şi Împărăţia Lui trebuia condusă într-un mod păstoresc. Tot aşa astăzi, adunarea lui Dumnezeu trebuie să fie condusă cu un duh păstoresc.

S-a văzut acest lucru la David, care a fost gata să se sacrifice pentru popor.

Într-o împrejurare, când îngerul lui Dumnezeu a nimicit în Israel 70 mii de oameni, David care a văzut pe înger lovind poporul, a zis Domnului: „Iată că am păcătuit! Eu sunt vinovat; dar oile acestea ce au făcut? Mâna Ta să se îndrepte împotriva mea şi împotriva casei tatălui meu.”(2 Sam 24:17). David a fost un adevărat păstor. Un om după inima lui Dumnezeu. A venit de la păscutul oilor la Tron, dar a înţeles că trebuie să păstorească turma lui Dumnezeu, pe poporul Său, cu orice sacrificii.

La vremea profeţilor Ieremia şi Ezechiel nu mai existau în Israel păstori credincioşi. „Vai de păstorii care nimicesc şi risipesc turma păşunii Mele, zice Domnul. …Pentru că Mi-aţi risipit oile, le-aţi izgonit şi nu v-aţi îngrijit de ele, iată că vă voi pedepsi…Voi pune peste ele păstori care le vor paşte… Iată vin zile , zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită.” (Ier. 23:1-5).

La împlinirea vremii Dumnezeu s-a gândit la promisiunea făcută, trimiţând pe fiul Său la poporul Israel. Dar ai Săi nu l-au primit.

Primii care au instigat poporul la ură, au fost falşii păstori ai lui Israel, marii preoţi şi cărturari. Ei l-au osândit pe Fiul lui Dumnezeu şi l-au atârnat pe lemn. Când privim Golgota vedem cum Isus şi-a dat viaţa pentru oile Sale, câştigându-şi, pentru totdeauna, Numele de Păstorul Cel Bun.

Faptele profeţite de către Ieremia şi Ezechiel, care au avut o împlinire reală cu poporul Israel, au şi un sens spiritual. Dar despre aceste lucruri cu altă ocazie.

Ar fi la loc să amintesc, şi chiar mi se pare relevantă însărcinarea pe care Domnul Isus a dat-o lui Petru, după învierea din morţi.

Cu câtă demnitate şi-a făcut Isus slujba de Păstor câtă vreme a fost cu ucenicii. Unde ar fi fost ei dacă Domnul nu-i ocrotea? Unde ar fi fost Petru, dacă Domnul nu se ruga pentru credinţa lui?

Din tot comportamentul Domnului, Petru a învăţat ceva despre slujba pe care trebuie să o facă un păstor. Domnul a cunoscut fiinţa lui Petru cu toate calităţile şi defectele sale şi l-a chemat la o slujbă de păstorire, după ce i-a încercat iubirea faţă de El în prezenţa celorlalţi ucenici. Domnul i-a dat sarcina să aibă grijă de mieluşeii Lui, să pască oile Lui şi să le păstorească.

Toţi cei care se încred în Domnul cu toată puterea şi putinţa lor, ştiu că au în persoana Domnului Isus un Păstor minunat şi pot zice împreună cu David (Ps. 23): „Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.” David nu a zis, Domnul este un Păstor, ci Domnul este Păstorul meu, cu alte cuvinte, al meu personal.

„Cine crede în El, capătă prin Numele Lui iertarea păcatelor.”(FA 10:43).

Amin.

              Ce-i viaţa ta?

Ce-i viaţa ta?

O umbră care trece,

Un nor răzleţ purtat de vânt;

Nimic mai mult decât o ploaie rece,

O existenţă efemeră pe pământ.

Ce-i viaţa ta?

Un abur care piere,

O nebuloasă cu conturul şters;

Vremelnicie scursă în tăcere,

Ca frunza ce se pierde-n univers.

Ce-i viaţa ta?

Tristeţe şi durere,

Un şir de lacrimi care s-au prelins

Pe un obraz lipsit de mângâiere,

Bătut de vremuri care te-au învins.

Ce-i viaţa ta?

O picătură din ocean,

Un strop de praf pe cumpăna fântânii;

O licărire ce se stinge an de an,

Aşteptând resemnat repausul ţărânii.

Aşa-i viaţa ta! …

De n-ai credinţă

În Cel care din lut te-a zămislit,

Eşti obsedat mereu de neputinţă

Şi vezi viaţa ta ca un sfârşit.

Nu te descuraja! Fii vigilent!

Priveşte pe Golgota la Isus;

Nu te lăsa cuprins de faliment!

Căci sângele Lui pentru toţi a curs

Şi vrea în casa Lui să fii prezent.

Nu întârzia, verifică-ţi gândirea,

Viaţa pământească-i trecătoare,

Apreciază astăzi mântuirea;

El ţi-a dat demnitate şi valoare

Şi-a semănat în pieptul tău iubirea.

Fii credincios şi nu-ţi pierde răbdarea!

Să fii loial Celui ce-a ştampilat

Cu sângele Lui sfânt răscumpărarea,

Şi-n vrednicia Lui ai fost iertat.

                     Cuvântul lui Dumnezeu

        „….foc şi ciocan care sfarmă stânca.”

„Nu este Cuvântul Meu ca un foc,zice Domnul şi ca un ciocan care sfarmă stânca?”(Ier. 23:29).

Cuvântul lui Dumnezeu este standardul infexibil pentru credinţa şi comportarea corectă a copiilor Săi. Este un har nemeritat din partea lui Dumnezeu, că ne-a păstrat Cuvântul peste veacuri, nealterat şi neştirbit. Toate valurile înspumegate ale împotrivitorilor s-au spart de această stâncă de neclintit. Oricâte talazuri s-au ridicat şi au izbit în barca copiilor lui Dumnezeu, n-a putut să-i naufragieze. Cuvântul Său a fost farul de lumină care i-a scos la ţărm.

El este singura noastră hrană spirituală. Numai culegând roua Cuvântului, ca albina nectarul de pe flori, gustăm cât de bun este Domnul.

În epistola lui Iacov, citim: „ El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.”(Iac. 1:18).

Mana pe care poporul Israel au mâncat-o în drumul spre Canaan este o imagine a Cuvântului scris, dar nu numai, ci este imaginea Domnului nostru Isus Cristos, pâinea care s-a coborât din cer să dea lumii viaţă. Aşa cum copiii lui Israel s-au scârbit de mană, numind-o „hrană proastă”, tot aşa lumea de azi resping adevărata pâine din cer, pe Fiul lui Dumnezeu.

Învălmăşeala şi babilonia de astăzi, fluxul de ştiri transmis prin viu grai ori prin imagini, blochează mintea oamenilor şi sunt suprasaturaţi. Nesiguranţa zilei de mâine le răpeşte bucuria existenţei. Caută soluţii, se înteresează de orice ca să supraveţuiască, numai de interesele veşnice nici nu vor să audă.

Consideră Biblia – Cuvâtul lui Dumnezeu – ca pe ceva perimat, care nu poate aduce noutăţi. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este mereu proaspăt, mereu plin de noutăţi. El nu se epuizează niciodată şi nu poate fi pus la arhivă, ca orice ştire, ci rămâne veşnic.

„Cine cugetă la Cuvântul Domnului găseşte fericirea, şi cine se încrede în Domnul este fericit.”(Prov. 16:20).

Vestea împăcării şi a mântuirii adusă prin moartea Domnului Isus este prea frumoasă şi prea îmbucurătoare, ca să o ţinem numai pentru noi cei care credem. Şi vai de noi dacă nu vestim Evanghelia, această veste bună.

Chiar dacă, uneori, sămânţa Cuvântului trebuie să o semănăm cu lacrimi, profetul ne spune că vom secera cu cântări de bucurie(Ps. 126:5).

Să nu oprim semănarea din pricina unor necazuri sau alte motive. Toate lucrurile îşi au vremea lor.

„Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa şi până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească., fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune.”(Ecl. 11:6). Mesajul Cuvântului spus s-au scris poate pătrunde în toţi atomii fiinţei, poate schimba personalitatea, şi poate influenţa gândirea omului. Cuvântul lui Dumnezeu dezvăluie ceea ce este cu adevărat o persoană, nu ceea ce gândeşte că este. El poate fi îndemnat să se îmbrace cu noua personalitate, care este conformă cu voinţa lui Dumnezeu.

Toate aceste transformări le face Cuvântul atunci când Dumnezeu ne naşte din Cuvântul adevărului.

Amin.

                          Limba – instrumentul comunicării

„…dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.” (Iac. 3:8).

Controlul asupra limbii este o problemă foarte grea pentru creştini. Oricâte eforturi facem pentru a ne feri „limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare,” constatăm că uneori o scăpăm de sub control.

Suntem fiinţe imperfecte şi condiţiile în care ne desfăşurăm activitatea sunt tot imperfecte, de aceea este imposibil să ne înfrânăm limba, oricât de aspru ne comportăm cu trupul. În fiinţele noastre se luptă o „lege” contrară simţurilor noi ce se dezvoltă în vasul de pământ. Fiecare copil al lui Dumnezeu, constată din experienţa lui că, afirmaţiile prezbiterului Iacov sunt adevărate. „Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri, un mădular care întinează tot trupul…” Cu limba ne exprimăm dragostea şi tandreţea, cu ea ne rugăm, cântăm, spunem versuri şi rostim discursuri, dar tot cu limba bârfim, calomniem, chiar blestemăm pe semenii noştri făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.Un proverb popular zice: „Calomnia este arma răilor în mâna pigmeilor.”

Rezultă că limba poate fi un instrument al binelui, dar şi un instrument al răului, atât un organ care poate rosti binecuvântări, cât şi un organ care este înstare să blesteme. „Din cuibul gândurilor noastre zboară zilnic, fără oprire, stoluri de păsări albe şi negre.” Limba este „cureaua de transmisie” a acestor gânduri.

Înfrânarea limbii trebuie să fie o prioritate în viaţa unui creştin, dacă vrem ca omul vechi să nu ucidă făptura nouă. Evanghelia după Matei ne redau cuvintele lui Isus: „Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit.” (Mat. 12:36,37).

Limba nu poartă singură vina. „Din prisosul inimii vorbeşte gura.” „Căci dinăuntru, din inima oamenilor ies gândurile rele, precurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri ies din inimă şi spurcă pe om.” Limba este instrumentul care scoate la iveală tot ce „coace” inima în ascuns.

Limba nu trebuie să se lase totdeauna manevrată de către inimă. Inima este un organ primejdios şi foloseşte limba ca pe purtătorul ei de cuvânt. Dar dacă inima s-a debarasat de apele noroioase ale tradiţiilor şi deşertăciunii şi s-a umplut la Fântâna adevărului, atunci din prisosul ei vor izvorî apele vieţii. Cuvintele pe care le va rosti limba vor fi plăcute şi binecuvîntătoare pentru toţi oamenii. Aceste cuvinte vor rămâne totdeauna în hotarele unei raţiuni sănătoase, în hotarele dreptăţii şi în conformitate cu voinţa Divină.

Să zicem fiecare împreună cu David: „Doamne, deschide-mi buzele şi gura mea va vesti lauda Ta.”(Ps.51:15).

„Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii cât va sta cel rău înaintea mea.”(Ps. 39:1).

„Gura mea să vestească lauda Domnului şi orice făptură să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt în veci de veci!”(Ps. 145:21).

Amin.

             Tableta XII

„Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” (Romani:7:19).

Fiecare creştin este un câmp viu de bătălie între bine şi rău, pentru supremaţie. Partea omului vechi din el are tendinţa spre păcat, iar partea spirituală (mintea nouă, voinţa nouă) are idei mai măreţe. Călătoreşte pe înălţimi sfinte, respiră aerul plăcut şi proaspăt al sferelor cereşti.

Voinţa nouă trebuie să câştige controlul asupra cărnii. Dacă voinţa veche nu este moartă, iar cea nouă nu este triumfătoare, atunci asistăm la moartea voinţei noi, ceea ce este un dezastru pentru creştin.

Conflictul acesta nu încetează nici într-o zi şi nu va înceta până vom depune trupul nostru în ţărână.

Apostolul Pavel spunea romanilor: „Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, Nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?...”

Victoria pe acest câmp de luptă nu este posibilă prin puterea şi voinţa noastră, ci lăsând ca Duhul Sfânt să i-a conducerea.

Natura noastră carnală, fiind în totalitate coruptă, este înclinată mereu spre rău. Are mereu o putere de ne-voinţă să facă binele.

De îndată ce primim puterea de discernământ, să fugim la Isus. „Lui nu-i este ruşine să ne numească fraţi!” (Evr. 2:11). „El trăieşte pururi ca să mijlocească pentru noi.” (Evr. 7:25).

Să avem şi noi tăria de a spune împreună cu ap. Pavel: „Pot totul în Cristos care mă întăreşte!”

Amin.

Ecce Homo

Iată Omul!

A exclamat Pilat,

Judecaţi-L voi şi îL priviţi;

Nici un evreu nu e integru şi curat

Ca El,

De ce să-l răstigniţi?

Satana a strigat

Prin oameni răi:

“Răstigneşte-L, să fie răstignit!

Noi îi cunoaştem pe părinţii Săi,

Dar El

Pretinde că din ceruri a venit.”

“Eu nu găsesc

Un cap de acuzare,

Nici eu şi nici Irod nu-I găsim vină,

Cerinţa voastră ia forme bizare

Şi-I contestaţi originea Divină.”

Isus

Nu era idealul

Pentru acei care s-au răsculat,

De ar fi fost brutal şi folosea vulgarul,

Ar fi fost mai aproape

Să fie acceptat.

Azi lumea îL priveşte

Dorind şi aşteptând

S-aducă liniştea şi vremuri de apoi,

Dar se roagă la moaşte, deliberat uitând

De Cel care viaţa

Şi-a dat-o pentru noi.

Şi nici urmaşii Săi

Nu sunt lumii plăcuţi,

Ca şi Isus ei sunt consideraţi

Fără valoare şi fără virtuţi,

Adesea fiind marginalizaţi. 

          Reflecţii despre viaţa lui Isus

Despre viaţa lui Isus s-au scris oceane de cuvinte. Este bine că s-a făcut acest lucru pentru că, datoria fiecărui creştin este cunoaşterea vieţii şi învăţăturii Mântuitorului Isus Cristos. Lucrările care descriu viaţa Celui mai mare Om ce a trăit vreodată pe pământul nostru sunt numeroase. Autorii sunt diferiţi, unii chiar în contrazicere cu izvoarele originale ale Evangheliştilor.

Dar cea mai frumoasă imagine despre viaţa lui Isus o datorăm, totuşi, Evangheliilor. Prea puţin putem adăuga la ce s-a reletat acolo.

Sobrietatea şi frumuseţea descrierilor despre viaţa lui Isus, pe care o găsim în relatarea celor patru Evanghelişti, nu va fi depăşită niciodată.

De la înălţarea lui la cer, prezenţa lui Isus în istoria Bisericii Sale a fost evidentă. Milioane de oameni de-a lungul vârstei evanghelice s-au născut, au trăit, au suferit şi au murit cu Numele Lui pe buze.

Creştinul este idisolubil legat de persoana lui Isus Cristos, întemeietorul creştinismului. Prin moartea Sa, El a deschis o cale nouă şi vie, pentru ca omul mort în păcatele şi greşelile sale să aibă şansa alergării spre o viaţă veşnică. Dar prea puţini au văzut în Isus pe Fiul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Cei mai mulţi au văzut un om de rând, fiul Mariei şi al dulgherului Iosif. Unii au spus că este un profet inspirat, iar alţii nici nu l-au băgat în seamă.

Nu din gândiri închipuite, nu din idei ale oamenilor ne putem noi forma o imagine corectă despre viaţa lui Isus, ci parcurgând cu evlavie şi smarenie cele patru Evanghelii care sunt cele mai autentice mărturii despre fiul Mariei.

Mărturiile Evangheliştilor despre viaţa lui Isus nu trebuie privite ca relatări care se contrazic, ci trebuie privite ca mărturii care se întregesc unele pe altele, creând un tot unitar de o măreaţă armonie.

Dacă am înţelege, în mod sincer, împreună cu toţi sfinţii, lungimea, lărgimea, adâncimea şi înălţimea iubirii lui Dumnezeu, atunci am aprecia tot mai mult faptul că „Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât a dat la moarte pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Viaţa lui Isus ar deveni atunci obiectul studiilor şi a meditaţiilor noastre profunde. Am vrea să mergem şi noi cu El în Ghetsimani, să fim alături de El pe la Ana şi Caiafa. Am vrea să fim cu El în prezenţa lui Pillat. Apoi, am vrea să urcăm şi noi Calvarul şi pe dealul Căpăţânii să auzim ultimele Lui cuvinte: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!”

Cu drama de pe Golgota s-a sfârşit o lume şi a început alta. Această dramă ne va spune mereu că acolo a început să pâlpâie nădejdea mântuirii noastre.

Să-i aducem Mântuitorului, nu numai în fiecare an, ci în fiecare zi omagiul nostru de mulţumire şi respect. Să ne plecăm cu smarenie înaintea Lui şi să spunem aşa ca sutaşul: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” Slăvit să-i fie Numele!

Amin.

                    Crucea noastră

 La prima vedere„Crucea noastră suntem, mai întâi, noi înşâne, cu defectele noastre fizice şi morale, care ne produc suferinţe şi umiliri în releţiile cu semenii: o infirmitate corporală ori spirituală, ignoranţa, pornirea promtă spre mânie, spre judecăţi pripite, o boală cronică ce ne pune zilnic la grea încercare. Dar adevărata purtare a crucii este mai mult. Ea constă în faptul de a trăi şi a muri pentru Cristos. Acest lucru se cunoaşte din activitatea noastră zilnică. 

Crucea este trăirea în comun cu firi diametral opuse, care ne cer o continuă îngăduinţă şi stăpânire de sine.

Crucea este nedreapta apreciere, răstălmăcirea celor mai curate intenţii şi denigrările venite, mai ales, din partea acelora cărora nu le-am făcut nici un rău.
După ce ne-am identificat, într-o oarecare măsură Crucea, să luăm aminte cum trebuie să purtăm această cruce: cu acea răbdare şi conformare cu voinţa Părintelui ceresc, arătată de Isus începând din Ghetsimani şi până pe Golgota.

Crucea este simbolul suferinţei noastre pentru Domnul şi pentru Adevărul Său. Ea ne este necesară nu numai pentru puritatea şi sfinţirea noastră, ci şi pentru păstrarea ei, pentru a ne feri de păcate şi a umbla călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu.

Crucea ne trezeşte din iluzia, că noi suntem ceva, că suntem vrednici de ceva. Vrednicia este a Domnului nostru. Fără El noi nu putem face nimic.

Aşa cum pentru a vedea stelele de pe cer este necesar ca întunericul nopţii să învăluie pământul, tot aşa ca să-L zărim pe Dumnezeu trebuie să fim învăluiţi, câteodată, în zăbranicul negru al suferinţei.

Să ne îmbrăţişăm Crucea, ca pe instrumentul sfinţirii noastre!

Să urcăm cu ea „via dolorosa”, Calvarul, iar Isus ne va ridica ori de câte ori vom cădea!”

Toţi atomii fiinţei noastre să fie pătrunşi de cuvintele Mântuitorului: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.

Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.”

Amin.

     Lacrimile lui Isus

Privind la om în starea lui sinistră

Isus a plâns şi-a suferit cumplit,

Văzând un muritor cu faţă tristă,

Un biet sărman ce-abia de mai rezistă,

Străin şi gol, de drepturi jefuit.

El a venit s-aducă împăcarea

La lumea ce prin El a fost făcută,

S-aducă omului reabilitarea,

Prin moartea lui să-i dea eliberarea

Şi şansa vieţii ce era pierdută.

Dar cei mai mulţi evrei n-au priceput

Că El era lumină şi viaţă,

Nici preoţii cei mai de seamă n-au crezut,

Ci l-au numit înşelător şi încrezut,

Rămânând reci – ca ţurţurii de gheaţă.

Şi totuşi i-a iubit şi pentru ei a plâns,

Înduioşându-se de ignoranţa lor;

Amprente de durere zăceau pe chipul stins

Căci tot poporul era umilit şi-nvins

De aroganţa fariseilor.

Alăturea de Marta şi Maria

A plâns atunci când Lazar a murit,

Deşi- ntristarea le răpise bucuria,

Le-a -ncredinţat că iarăşi armonia

Va reveni şi va dura la infinit.

Când spre Ierusalim era pe drum,

Văzând Cetatea a plâns pentru ea;

A profeţit că se va dărâma, oricum

Şi totul va fi prefăcut în scrum,

Însă Sionul pururea va rămânea.

A plâns îngenuncheat în Ghetsimani

Când s-a rugat fierbinte şi cu zel,

Văzând că-n urma lui rămân atâţi orfani

Ce nu vor crede, ci vor fi profani,

Dar îl vor plânge când vor şti, că Mesia

                             A fost chiar EL.

                Tableta XI

„Atunci Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”

„Doamne”, i-a răspuns Simon Petru: „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.”(Ioan 6:67,68).

Cine este Domnul? Cine a fost pentru Petru? Cine este pentru noi?

„El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre: şi nu numai ale noastre, ci pentru ale întregii lumi!”  

El a fost făcut păcat pentru noi şi a urcat Calvarul „via dolorosa” cu greutatea păcatelor noastre, unde pe lemnul de blestem a semnat cu însuşi sângele Său actul de naştere al tuturor copiilor Săi. El este calea prin care putem ajunge la Dumnezeu!

El aste adevărul care ne descopere pe Dumnezeu şi planul Său pe care l-a alcătuit în Sine însuşi. El este viaţa pentru noi care odinioară eram morţi în greşalele şi păcatele noastre.

El este lumina care ne luminează calea!

El este Păstorul care ne conduce la păşuni verzi şi apele odihnei!

El este Învăţătorul nostru care ne învaţă, este pâinea din cer care satură fiinţa noastră spirituală!

El este izvorul prin care curg toate darurile bune şi desăvârşite!

El este preotul milos care are milă de slăbiciunile noastre!

El este apărătorul şi mijlocitorul nostru în toate situaţiile!

El este oglindirea slavei lui Dumnezeu şi întipărirea fiinţei Lui!

Să spunem şi noi aşa ca Petru: „Doamne” la cine să ne ducem?” El este cel mai bun prieten al nostru!

AMIN.