Fericita noastră nădejde

Apostolul Pavel în nădejdea vieţii veşnice făgăduită înainte de veşnicii de către Dumnezeu, îi scrie adevăratului său copil în credinţă, discipolului Tit următoarele: "Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii s-a arătat şi ne învaţă ca, tăgăduind nelegiuirea şi poftele lumeşti, să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos"(Tit 2:11-13). O altă traducere a versetului 13 spune: "... aşteptând fericita noastră speranţă şi manifestarea glorioasă a Marelui Dumnezeu şi a Salvatorului Isus Hristos.

Fericita noastră speranţă nu-i o utopie, o nălucă, o închipuire, o iluzie, ci este bine argumentată de făgăduinţele lui Dumnezeu nespus de mari şi scumpe. "Să ţinem fără şovăire la mărturisirea credinţei noastre căci, credincios este Cel care a făcut făgăduinţa" – ne spune ap. Pavel. Suntem plini de încredere că nici unul din cuvintele bune spuse de Dumnezeu în făgăduinţele Sale nu va rămânea neîmplinit.

Speranţă înseamnă dorinţă arzătoare după un lucru. Dar orice speranţă trebuie să aibă un temei pe care să se poată clădi. În cazul nostru, promisiunile lui Dumnezeu sunt – ne spune o mană (29 Nov.) – temelia pe care trebuie să ridicăm tot ce sperăm, atât în privinţa caracterului, cât şi a mântuirii noastre viitoare.

Lucrul arzător după care tânjeşte orice fiinţă inteligentă aste viaţa veşnică. Adică a trăi pentru totdeauna într-o perfectă fericire. Acesta este idealul suprem, la care cei mai mulţi oameni privesc fără să aibă speranţă de al ajunge vreodată, deşi Dumnezeu a creat tuturor condiţii şi doreşte ca toţi oamanii să vină la cunoştinţa adevărului şi să fie mântuiţi. În vederea acestui fapt, Dumnezeu a dat la moarte pe Fiul Său şi tot în vederea acestui fapt "...a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate prin Omul pe care l-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor o dovadă netăgăduită prin faptul că l-a învit din morţi"(Fapte 17:31). Nouă însă, Dumnezeu a binevoit să ne descopere Taina voiei Sale înainte de a fi întrodus această zi. Noi nu beneficiem de acest favor pentru meritele ori vrednicia noastră, ci pentru că Dumnezeu în marea Sa iubire a făcut proviziuni şi pregătiri pentru fericita noastră speranţă. Temeiul sigur a acestei speranţe este credinţa în promisiunile lui Dumnezeu.

După cum nu putem avea speranţă fără credinţă, tot aşa nu putem avea credinţă fără cunoştinţă. Domnul Isus spune în rugăciunea Sa: "Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17:3). Spre deosebire de speranţa altora, care doresc să scape de chinul veşnic, adevăratul copil al lui Dumnezeu nu are o astfel de speranţă. Aceasta nu ar fi o speranţă fericită. Speranţa noastră depinde de condiţiuni. Cu toate că Părintele ceresc a făcut pregătiri de viaţă veşnică pentru toţi care ascultă şi vor asculta de Legea Sa, această fericită speranţă a pus-o în inimile unui număr limitat.

Condiţii:

Recunoaşterea că suntem păcătoşi.

Credinţa în sângele răscumpărător al lui Isus, singura bază a împăcării omului cu Dumnezeu, precum şi recunoaşterea îndreptăţirii prin el.

Consacrarea noastră de a face voia lui Dumnezeu.

Sfinţirea şi transformarea.

Dispoziţia de a ne supune la suferinţe şi persecuţii fără murmur.

Dumnezeu a întocmit Planul Său în aşa fel, ca toţi cei care vor avea fericita speranţă, să-şi întemeeze această speranţă numai pe meritele Domnului Isus. Fiecare învăţătură trebuie să fie probată de jertfa răscumpărării. Această măsură va indica dacă învăţătura este adevărată sau falsă.

După credinţa în sângele lui Isus, urmează îndreptăţirea. Îndreptat înseamnă a fi făcut drept cu Dumnezeu. După aceasta ne dedicăm cu bucurie şi necondiţionat Regelui ceresc. Ap. Petru ne spune că, noi am fost născuţi din nou prin învierea lui Hristos la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veştezi, păstrată în ceruri. Următoarea etapă aste sfinţirea, "...căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră" (1Tes. 4:3). Sfinţirea ţine toată viaţa. Cel care îndeplineşte în noi sfinţirea este adevărul. Domnul Isus spune: "Sfinţeştei prin adevăr, Cuvântul Tău este adevărul (Ioan 17:17). De sfinţire este legată transformarea. Transformarea noastră în asemănare tot mai mult cu Domnul, se vede din trasformarea caracterului. Transformarea se face treptat. Copiii luminii care se silesc a umbla în fiecare zi în descoperirea luminii Dumnezeeşti, trec de la un punc de vedere mai de jos la unul mai înalt, din îndurare în îndurare. Cine nu are dorinţa arzătoare de a experienţa înălţimea şi adâncimea vieţii creştineşti, nu are aspiraţii însetate după progres şi înaintare pe cărarea îngustă, nu va gusta nicviodată fericita speranţă.

Proba creştinului pentru gradul credincioşiei sale, constă în nedreptăţi şi persecuţii pe care trebuie să le îndure. Dar fericita lui speranţă constă în făgăduinţele lui Dumnezeu. "Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate că a lor este împărăţia cerului."

Pentru ca speranţa noastră să fie cât mai admirabilă este de lipsă ca credinţa să ne fie puternică. Ap. Pavel aseamănă speranţa cu o ancoră. Un vapor când este bătut de furtună şi asaltat de valuri aruncă ancora pentru salvare. Dar numai ancora nu-i de ajuns, dacă nu am avea şi un lanţ puternic. Ancora reprezintă speranţa noastră, iar lanţul credinţa. Locul unde se prinde ancora sunt promisiunile lui Dumnezeu.

Tot acest proces de transformări prin care trece creştinul trebuie să fie condus de iubire, pentru a putea fi îndreptăţiţi la o fericită speranţă. Fie numele Domnului binecuvântat. Amin.